În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine? Și răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-Se Iisus, când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El. Și iată glas din ceruri zicând:„Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.” „Și se va arăta slava Domnului și tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit.” (Isaia 40:5)
În vremurile de odinioară, Domnul a făgăduit să vină și să Se arate întru slavă mare. Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese. Dar Dumnezeu nu Și-a uitat cuvântul Său, pentru că cuvintele Domnului sunt ca stâlpii de piatră care nu se pot nărui. Domnul a făgăduit că vine; și iată, El nu a venit la vremea când noi aveam cel mai puțin nevoie de El, ci când nevoia noastră era cea mai mare. Dumnezeu a trimis un prooroc sau un înger în locul Său, la vremea potrivită. Dar când răul s-a înmulțit în lume atât de mult, că nici măcar un înger nu mai era în stare să-l ardă cu lumina sa, nici un prooroc nu mai avea putință să-l strâmtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Și-a împlinit vechea făgăduință și S-a arătat pe pământ. Dar cum a venit Dumnezeu în plină slavă? În smerenie și ascultare de negrăit. Într-un asemenea chip în care îngerii Săi arătau mai strălucitori și proorocii Săi mai măreți decât El. Când s-au arătat la Iordan proorocul și Stăpânul, proorocul a atras atenția mai mult decât Stăpânul. Ioan Înaintemergătorul părea mai tainic și mai mare decât Domnul Hristos. Domnul Hristos Își ascundea slava Sa și măreția sub două învelișuri groase: unul era trupul omenesc și celălalt era smerenia. Așa încât oamenii nici nu L-au băgat în seamă, nici nu L-au recunoscut, în timp ce ochii tuturor puterilor cerești erau așezați pe El mai mult decât pe întreaga lume zidită. Înveșmântat în trup adevărat și în smerenie curată, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. (Matei 3:13).
Minunat este Dumnezeu întru lucrările Lui! Prin toate lucrările Sale, El ne învață smerenia și ascultarea. El Se ascunde în spatele lucrărilor Sale, tot așa cum soarele se ascunde noaptea în spatele strălucirii stelelor, tot așa cum o privighetoare se ascunde în tufe în spatele cântecului său.
El dă lumină soarelui și soarele strălucește de parcă ar avea lumina de la sine, pe când faptul este că lumina lui Dumnezeu se trece cu vederea.
El dă glas tunetului Său și vânturilor Sale și acestea se aud; dar El nu se aude.
El dă frumusețe munților Săi și pajiștilor Sale și ele strălucesc de frumusețe, ca și cum ar fi de la ele, pe când frumusețea lui Dumnezeu rămâne ascunsă ca o taină.
El dă frumusețe și mireasmă florilor câmpului și acestea o răspândesc în jurul lor ca și cum ar fi de la ele; nebăgându-se în seamă că această mireasmă este a lui Dumnezeu.
El dă putere fiecărei făpturi și fiecare făptură se împodobește în fața celorlalte, fălindu-se cu puterea, ca și cum ar fi a sa; pe când puterea nemăsurată a lui Dumnezeu nici nu se împodobește, nici nu caută a fi băgată în seamă.
El dă minte din mintea Sa oamenilor și oamenii cugetă și gândesc ca și cum ar fi cu mințile lor; pe când mintea lui Dumnezeu rămâne în pace desăvârșită, întorcând spatele laudei lumii.
Astfel ne învață Dumnezeu smerenia. Tot ceea ce face El, face atât potrivit firii Sale, cât și pentru oameni, ca omul să se rușineze și să se facă conștient de mândria sa prostească; ca omul să nu se dea mare, neavând nici o lucrare bună a sa; ci să lase faptele să vorbească pentru sine și el să se ascundă în spatele lor, așa cum Dumnezeu stă tăinuit în spatele lucrărilor Sale, fără să fie văzut ori auzit, așa cum merge un păstor în spatele turmei sale mari. Minunat este Dumnezeu, Care ne învață astfel smerenia! El este minunat și atunci când ne învață ascultarea.
Omul niciodată nu poate să fie ascultător ca Dumnezeu.
Omul seamănă sămânța în pământ și apoi o lasă în grija lui Dumnezeu.
Omul seamănă într-o zi, dar Dumnezeu Se îngrijește de sămânță vreme de o sută de zile, păzind-o, încălzind-o, dându-i viață și ridicând-o încetișor din pământ ca un firicel, împodobind firicelul cu mugurași și apoi o coace, până când omul merge din nou la câmp, petrecând o zi sau două ca să strângă grânele și să le transporte cu căruța la hambarul său.
Corbul își clocește puii și apoi îi părăsește, nemaiîngrijindu-se de ei. Dar Dumnezeu ia asupra Lui pe acești pui neștiutori, slujindu-le și purtându-le de grijă cu ascultare, ziua și noaptea. Peștele își depune icrele și pleacă, dar Dumnezeu rămâne, ca să scoată peștișori din icre și ca să le supravegheze hrănirea și creșterea lor. Orfani fără de număr, atât de la oameni, cât și de la animale, nu ar rămâne în viață dacă Dumnezeu nu ar avea grijă de aceștia. Dumnezeu Își supraveghează întreaga Sa zidire zi și noapte, ascultându-le cererile și dându-le ceea ce le este de folos.
Dumnezeu ascultă doririle și rugăciunile oamenilor și le împlinește; El le împlinește întotdeauna cu ascultare, atâta vreme cât nu există nici un păcat în cererile și rugăciunile lor. Totuși, rugăciunile care caută să-L tragă pe Dumnezeu în păcat și să-L facă părtaș la păcatul omului – Dumnezeu nu ascultă aceste rugăciuni; Dumnezeu nu primește aceste rugăciuni. Dintre toate rugăciunile, Dumnezeu ascultă cel mai grabnic rugăciunile celui smerit, care se pocăiește, care se roagă pentru iertarea păcatelor sale și pentru dezlegarea de ele. În felul acesta, omul se face zidire nouă, punând început bun – pentru viața de fiu în locul celei de rob. De aceea, toți proorocii, din vremuri străvechi, au căutat pocăința oamenilor.
De aceea Sfântul Ioan Înaintemergătorul nu numai că propovăduiește pocăința, dar săvârșește botezul pocăinței, pentru ca oamenii să pună pecete văzută pe pocăința lor. Cu cât este mai mare pocăința unui om, cu atât mai deplin se slobozește de cele ale lumii și se întărește cu râvnă pentru Dumnezeu; Dumnezeu degrabă ia aminte și în ascultare răspunde rugăciunilor oamenilor. Așadar, omul nu poate să fie niciodată la fel de smerit ca Dumnezeu, nici ascultător ca El. În întreaga Sa zidire, în cer și pe pământ, Dumnezeu îi învață pe oameni smerenia și ascultarea. Dumnezeu trimite această veste lumii din marea Sa dragoste pentru oameni și din dorința Sa arzătoare ca toți oamenii să se mântuiască și nici unul să nu se piardă.
Dar Dumnezeu a dat oamenilor această învățătură despre smerenie și ascultare în chip mijlocit, fie prin firea zidită de El, fie prin proorocii Săi, oameni aleși și îngeri. Numai prin Persoana Domnului Iisus, Dumnezeu dă această învățătură în chip nemijlocit, prin Sine Însuși îmbrăcat în trup. În fiecare clipă a vieții Sale pământești, de la nașterea Sa în peșteră până la moartea Sa pe Cruce, Domnul Iisus trăia învățând oamenii despre smerenie și ascultare. El a dat această învățătură vie și prin botezul Său în apa Iordanului.
Ioan era cel mai însemnat om al zilei. Hristos nu era cunoscut nimănui și, chiar atunci când L-au cunoscut, oamenii păcătoși Îl socoteau pe Ioan mai mare decât El. Oamenii se adunau în jurul lui Ioan din toate categoriile, simpli și învățați, săraci și bogați. Ioan atrăgea atenția atât prin înfățișarea sa din afară, cât și prin viața sa pustnicească din pustie și prin cuvintele sale cu înțeles tainic. Nu se strângeau mulți în jurul lui Ioan din pricina păcătoșeniei lor ori din dorința de pocăință, cât din iscodire, ca să vadă și să audă un om care nu era obișnuit. Deșartă iscodire! Cât timp de mare preț ne fură aceasta, dându-ne în schimb nimic altceva decât o dulceață bolnăvicioasă trecătoare, care se schimbă îndată în ceva amar! Cum ne prinde în capcană și cum ne scapă pocăința și împreună cu aceasta mântuirea noastră!
Hristos nu a stârnit iscodire. În mijlocul mulțimii, El mergea fără grabă către Iordan. El nu avea nimic care să atragă privirea oamenilor și nimeni nu-I dădea nici o atenție. Înfățișarea Sa nu avea ceva aparte, ca aceea a lui Ioan, nici viețuirea Sa nu era atât de bogată în osteneli pustnicești.
El era deopotrivă cu mulțimea și cu toții mergeau împreună din Galileea la Iordan, mâncând și bând cu El și vorbind cu El ca și cu oricare alt om din mulțime. Marele Isaia a văzut și a proorocit aceasta dinainte, zicând: „și când L-am văzut, nu avea frumusețe ca să ne fie drag” (Isaia 53:2). Dar, în mulțimea aceea întreagă de oameni de lângă Iordan, se afla un om, și numai unul singur, care Îl cunoștea cu adevărat. Acesta era chiar Ioan Botezătorul. Ochii sihastrului desăvârșit străluceau și tunetul glasului său a amuțit pentru o clipă. Ioan a uitat cu totul de restul mulțimii strânse în jurul apei și în apă și, arătând către Iisus, a spus liniștit: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1:29).
„Mielul lui Dumnezeu!” Cu aceste câteva cuvinte a vădit Înaintemergătorul smerenia și ascultarea Domnului Hristos. El este smerit ca un miel, și ascultător ca un miel – atât smerenia cât și ascultarea fiind îndreptate spre Dumnezeu. De aceea spune el: „Mielul lui Dumnezeu”. El merge cu sfială și smerenie ca un miel și, tot ca un miel, merge la păscut și moare cu aceeași încredere în păstorul său, așa încât Hristos merge oriunde Îl îndrumă Tatăl Său din cer: către nașterea într-o peșteră, către botezul din Iordan, către moartea pe Cruce – toate cu aceeași consimțire și încredere.
Dar, la cuvintele „Mielul lui Dumnezeu”, Ioan le adaugă pe acestea: „Cel ce ridică păcatul lumii”. Cum ridică Hristos păcatul lumii asupra Lui? Prin dragostea Sa și jertfa Sa, una fiind nedespărțită de cealaltă; căci nu există dragoste adevărată fără jertfă, și nici o jertfă adevărată fără dragoste. În dragostea Sa, Hristos a coborât în această lume materialnică și S-a îmbrăcat în trup de carne supus ispitei.
Această lume nu este curată și frumoasă și minunată așa cum era înainte de păcatul lui Adam. Ca urmare a păcatului, această lume a luat chip materialnic întunecos, ascuns și îl poartă așa până în zilele noastre. Lumea aceea luminoasă s-a schimbat într-o lume a prostiei și întunecimii; lumea curată s-a făcut necurată; lumea frumoasă s-a făcut strâmbăcioasă și urâtă; lumea liniștită s-a făcut războinică. În această lume a venit Prealuminatul, Preacuratul, Preaminunatul și Preadulcele. Prin această lucrare, El a luat deja asupra Lui păcatul lumii – de îndată ce El S-a arătat în lume în trup stricăcios, care se hrănește cu hrană stricăcioasă.
El a făcut aceasta, mai întâi, luându-și trup așa cum se făcuse acesta după primul păcat al omului; în al doilea rând, prin venirea Sa pe pământ din dragoste, ca să împlinească toate legile care fuseseră date omului după păcat. Cu toate că El nu trebuia să dea ascultare acestor legi, El a venit pe pământ pentru a le împlini pe toate: atât legile date firii, cât și legile date omului. Și astfel, El a suferit foame și sete, istovire și dureri de tot felul, așa cum li se întâmplă și altor muritori; și El a crescut încet, așa cum li se întâmplă tuturor celor care se nasc, de-a lungul a treizeci de ani, până când Și-a început lucrarea Lui în lume. Din această pricină, El a fost tăiat împrejur și botezat, El a mers la sinagogă ca să Se roage și a plătit dările lui Cezar. El a primit toate legile făcute până la păcatul cel dintâi și le-a împlinit. De aceea se spune că El a preluat păcatele lumii asupra Sa.
Cu alte cuvinte: El a preluat asupra Lui împlinirea tuturor legilor și a făcut aceasta cu ascultare și lesniciune, în aceeași măsură în care oamenii împlineau aceste legi în neascultare și cu greutate. În cele din urmă, în al treilea rând, El a făcut aceasta, dându-Se pe Sine ca jertfă pentru păcatele lumii; prin răstignirea Sa de bunăvoie pe Cruce, moartea Sa ca un miel și vărsarea sângelul Său nevinovat pentru păcatele multora. Cu adevărat, întreaga Sa viață pământească a fost o jertfă, tot așa cum întreaga Sa viață a fost dragoste. A fost o jertfă pentru El ca să Se îmbrace în trup omenesc; a fost o jertfă pentru El ca să dea ascultare legii. Dar, pe Cruce, El, cu sângele Său a pus pecetea jertfei Sale și a șters toate socotelile păcatelor noastre. Pe Cruce, El ne-a arătat toată apăsarea păcatului omenesc și plinătatea dragostei lui Dumnezeu, o dragoste care nu încetează din pricina jertfei de sine. Și astfel, Hristos ia păcatele lumii asupra Sa în trei chipuri: mai întâi, prin luarea de trup; în al doilea rând, supunându-Se legii; în al treilea rând, dându-se jertfă pe Sine. Când Domnul a venit în lume, întrupat, împlinind legea, această întâmplare a fost însoțită de fenomene minunate firești: steaua de la răsărit, îngerii coborând pe pământ și veselirea păstorilor din Betleem, slăvirea Lui, a Pruncului sfânt, de către păstorii cei simpli și de către crai. Dar această întâmplare a fost urmată de uciderea pruncilor de către Irod și de fuga Mântuitorului în întunecimea Egiptului, dintr-o întunecime și mai mare: aceea a Ierusalimului.
Apoi, când Domnul a împlinit în chip lămurit, în fața lumii, legea oamenilor, primind botezul în apele Iordanului, și această întâmplare a fost însoțită de un fenomen firesc minunat – potrivit Predaniei – se spune că apele Iordanului și-au oprit curgerea cea firească întorcându-se înapoi. „Marea a văzut și a fugit, Iordanul s-a întors înapoi” (Psalm 113:3). Atunci s-au deschis cerurile, s-a auzit glasul Tatălui din ceruri și s-a văzut Duhul Sfânt în chip de porumbel. Lumea a simțit aceasta și a văzut totul prin Sfântul Ioan Botezătorul. Dar această întâmplare a fost urmată de postirea cea de patruzeci de zile a lui Hristos în întunecimea și groaza ispitei satanice. Și după aceea, s-au arătat îngerii și I-au purtat Lui de grijă.
Când Domnul a pus pecetea pe toată suferința Sa din trupul Său pământesc, prin chinurile Sale și prin vărsarea sângelui Său pe Cruce, natura a însoțit această întâmplare de lucrări înfricoșătoare: soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat și mormintele s-au deschis. Viii și morții au simțit îsemnătatea înfricoșătoare a sfintei jertfe de pe Golgota; tâlharii și păgânii au venit să creadă în Fiul lui Dumnezeu și morții s-au arătat pe străzile Ierusalimului. Și această întâmplare a fost urmat de întuneric: întuneric în afara și înlăuntrul mormântului, după care au venit zorile, biruința cea de la urmă – și Învierea cea de la urmă. Și, iarăși, îngerii au fost de față!
Așadar, aceste trei întâmplări din viața lui Hristos, ne dau învățătura cea mai luminată și mai nemijlocită despre smerenia și ascultarea Dumnezeiască. Veselia cerească și firea minunată a fiecăreia dintre acestea se îmbină cu înfricoșarea uciderii omului și cu stricăciunea satanică. Dar, în toate cele trei întâmplări, Hristos a ieșit Biruitor slăvit: asupra omului Irod după nașterea Sa, asupra lui Satan după botezul Său și asupra înțelegerii dintre oameni și Satan după moartea Sa.
Sfântul Matei descrie Botezul în apele Iordanului în acest chip: În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: „Eu am trebuință să fiu botezat de Tine și Tu vii la mine?” Ioan Îl recunoaște pe Hristos, dar nu cunoaște planul Său de mântuire. Acum se desfășoară o întâmplare fără de asemănare din istoria omenirii: Dumnezeu se întrece cu omul în smerenie! Ioan boteza păcătoși spre pocăință. Totuși, Cel fără de păcat, Care nu avea pentru ce să Se pocăiască, a venit la el și i-a cerut ca el să-L boteze. Ioan, care era mai întărit duhovnicește decât toți păcătoșii din jurul său, îndată a recunoscut în Hristos pe Unul mai puternic decât el. Înainte de a-L vedea, Ioan știa deja că El venise pe pământ și viețuia printre oameni: „În mijlocul vostru se află Acela pe Care voi nu-L știți” (Ioan 1:26). Numai atunci când s-a aflat față către față cu El, L-a cunoscut pe El și, arătând către El, a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu!”.
De îndată ce Ioan L-a văzut, se poate ca el să fi crezut că menirea lui ca Înaintemergător a luat sfârșit și să fi spus ca dreptul Simeon mai înainte: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace” (Luca 2:29), sau așa cum a spus Ioan mai târziu într-o împrejurare: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3:30). Dar nu; în loc să se întâmple precum a gândit și s-a așteptat Ioan, Hristos i-a dat poruncă neașteptată. Aflat în mijlocul oamenilor păcătoși, Hristos Cel fără de păcat a căutat la Ioan ca acesta să facă pentru El ceea ce el făcuse pentru alții: să Îl boteze în râu așa precum botezase pe alții. Împotrivirea lui Ioan la aceasta este cu totul de înțeles pentru oamenii muritori. Ah, frații mei, este un lucru înfricoșător să aduci în apă pe Cel mai curat decât apa! Este cel mai înfricoșător pentru zidire ca să-și pună mâna pe capul Ziditorului! Cum poate omul, care este făcut din țărână și cenușă, să cuteze să-și pună mâna pe El, Care șade pe heruvimi?
Dar Hristos termină îndată vorba cu Ioan cu o zicere scurtă, dar hotărâtă: „Lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3:15). Atunci L-a lăsat. Este ca și cum Domnul ar spune aici: Lasă acum orice cuvinte despre vrednicia Mea și despre care este mai mare sau mai puternic. Ziua aceasta nu are această menire, ci alta. Va veni vremea când ceea ce spui acum se va face lămurit. Nu putem învăța pe oameni ceea ce nu am făcut noi înșine. Dacă nu vom face așa, cine ne va crede? Cum ne vom deosebi, altfel, de fariseii și cărturarii Ierusalimului care învață și ei nu fac? Noi trebuie să împlinim toată legea pentru a da legii întregi un înțeles mai înalt, duhovnicesc. Eu trebuie să fiu mai întâi botezat cu apă, ca după aceea să botez cu Duh Sfânt și cu foc.
Planul mântuirii este dat la iveală prin împlinirea sa. Ceea ce acum nu este lămurit se va lămuri în curând. Cerurile se vor deschide și vor lămuri ceea ce vă cer Eu vouă. În măsura în care Ioan s-a temut în prima clipă să-L boteze pe Hristos, în aceeași măsură el asculta acum porunca lui Mesia. Și cerul cu adevărat s-a grăbit să adeverească și să binecuvânteze lucrarea mâinii Înaintemergătorului. (Ieronim spune: Exista o pricină întreită pentru a primi botezul de către Ioan. Mai întâi, fiind născut om, pentru a împlini toată dreptatea și smerenia pe care o cerea legea. În al doilea rând, prin botezare, să încuviințeze sensul botezului lui Ioan. În al treilea rând, sfințind apele Iordanului, să arate, prin pogorârea porumbelului, că Duhul Sfânt era de față la botezul credincioșilor.)
Hristos a intrat în apă nu ca să Se curățească pe Sine, ci ca să înece simbolic pe omul cel vechi. Prin supunerea Sa, El a reîntregit în chip simbolic Potopul care a înecat lumea de pe vremea lui Noe și, de asemenea, înecarea lui Faraon și a armatei sale egiptene, în Marea Roșie. În Potopul care a cuprins întreaga lume, omenirea păcătoasă a fost înecată. În Marea Roșie, Faraon, vrăjmașul Dumnezeului Celui viu, a fost înecat. Hristos a luat asupra Lui păcatele lumii. El a primit de bunăvoie să Se înece în locul omenirii păcătoase; El de bunăvoie a luat asupra Lui soarta lui Faraon cel înecat, vrăjmașul Dumnezeului Celui viu. El a îngăduit apei să-I înghită trupul ca și cum ar fi fost îngropat în mormânt. El a lăsat apa să curgă o clipă peste El și apoi S-a ridicat și a ieșit din apă. Prin aceasta, El a repetat acea lecție înspăimântătoare pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor prin înecarea păcătoșilor în vremea lui Noe și aceea a lui Faraon în Marea Roșie. Prin aceasta El, în chip văzut, dar tăinuit, a spus ceea ce zice El mai târziu în cuvinte către fariseul Nicodim: „De nu se va naște cineva din nou, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Dar numai acela se poate naște din nou în această viață care a murit pentru omul cel vechi; sau, cu alte cuvinte, cel în care omul cel vechi, păcătos, a murit. Cel care se cufundă cu păcatele sale în apă iese afară curățit de păcat. Cel care își osândește trupul, om trupesc fiind, se ridică prin Duhul ca om duhovnicesc. Cel care se îngroapă cu Hristos prin botez, ca în mormânt, se ridică cu Hristos în Învierea Sa (cf. Coloseni 2:12). Cel care își îneacă mândria, neascultarea, zavistia și toată necurăția omului celui vechi, păcătos, va ieși din apă cu smerenie, umilință, ascultare și dragoste. Cel care moare pentru sine va viețui împreună cu Dumnezeu (cf. Romani 6:3-8).
Pe scurt, cel care a murit ca păcătos și se naște din nou ca om drept, își va repeta și el exemplul dat de Hristos prin botezul Său în Iordan. „Înainte de a se pune început nou vieții, trebuie să se pună capăt celei vechi.”, spune Sfântul Vasile cel Mare. O, ce însemnătate adâncă și plină de învățăminte are botezul lui Hristos, prin scufundarea în apă a sfântului Său trup! Numai înțelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu era în stare să dezlege oamenii în chip atât de povățuitor, și cu folos, prin botezarea în Iordan. Numai această înțelepciune nemărginită, care vede trecutul și viitorul întocmai ca și prezentul, a fost în stare să lege începutul istoriei omenești de sfârșitul acesteia, și să pună la un loc potopul care a înecat omenirea cea păcătoasă, cu scufundarea lui Hristos în apă. Numai această înțelepciune de negrăit prin cuvânt poate, cu o singură priveliște, un singur semn, să spună mai mult decât toate limbile omenești de pe pământ. Pentru că întreaga cale a mântuirii noastre a fost arătată în lucrarea botezului lui Hristos în Iordan.
Iar botezându-Se Iisus, când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu Sa văzut pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El. Și iată glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit.” Duhul nu a pogorât asupra lui Hristos pe când Se afla în apă, ci atunci când El a ieșit din apă. Prin aceasta, înțelepciunea lui Dumnezeu caută să ne arate că Duhul lui Dumnezeu nu pogoară peste omul cel vechi, care este viu păcatului și mort pentru Dumnezeu, ci numai asupra omului născut din nou duhovnicește, care a murit păcatului și a înviat întru Dumnezeu. Duhul a pogorât asupra lui Hristos în chip de porumbel, nu întrupat ca porumbel, așa cum este Hristos întrupat ca om, ci numai în chip de porumbel, ca porumbel. (Ieronim spune: „Porumbelul a pogorât asupra capului lui Iisus așa încât nimeni să nu creadă că glasul Tatălui a fost îndreptat către Ioan, și nu către Domnul.”) Această arătare în chip de porumbel înseamnă că Duhul poate să Se înfățișeze în oricare alt chip și, cu adevărat s-a arătat mai târziu Apostolilor în chip de limbi de foc și ca o suflare de vânt ce vine repede (Fapte 2:2).
În Cartea Facerea, se spune despre Duhul: Și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (1:2). Atunci, Duhul lui Dumnezeu Se înfățișează în chipuri diferite, potrivit întâmplăeilor pe care le sfințește sau le pune în lucrare. Dar fiecare chip pe care îl ia, Îl arată în lucrare, îndreptățit și curat, aducând odată cu Sine căldură, lucrare și curăție. La botezul în apele Iordanului, Duhul S-a arătat în chip de porumbel blând; botezul Apostolilor a fost cu Duhul Sfânt și cu foc, de Rusalii, Duhul S-a înfățișat în chip de vânt puternic și de foc. Prin aceasta, se face lămurită deosebirea dintre botezul lui Ioan și cel al lui Hristos. Botezul lui Ioan, sau botezul cu apă, îi face pe oameni blânzi și curați ca porumbeii, dar botezul lui Hristos, sau botezul prin Duh, îi face pe oameni puternici și înflăcărați. (Sfântul Chiril al Ierusalimului spune, în Învățătura lumii, Cartea III: „Așa cum omul este alcătuit din două părți: suflet și trup, există și o curățire îndoită: netrupească pentru ceea ce nu este a trupului și trupească pentru trup. Apa curățește trupul, și Duhul curățește și întărește sufletul.”)
Pogorârea Duhului în chip de porumbel – așa cum deslușesc aceasta Sfinții Părinți – ne amintește de porumbelul pe care l-a trimis Noe de trei ori de pe arca sa, ca să vadă dacă pământul se uscase. Și porumbelul s-a întors cu o ramură de măslin în cioc. Ramura de măslin este simbolul păcii: pacea dintre Dumnezeu și om. Și acum, după ieșirea lui Hristos din apă, după înecarea simbolică în apă a omului celui vechi, S-a arătat Duhul deasupra capului lui Hristos în chip de porumbel, ca să arate că potopul s-a sfârșit și că domnea pacea între Dumnezeu și omul cel nou. De ce nu ținea acest porumbel o ramură de măslin în cioc, ca semn al păcii? Pentru că aici, în locul ramurii de măslin se afla chiar Domnul Hristos, cel mai desăvârșit simbol al păcii între Dumnezeu și om, între cer și pământ. El este ramura de măslin a Noii Zidiri. Și astfel porumbelul, poposind deasupra lui Hristos, nu avea nevoie să țină o altă ramură de măslin ca semn al păcii. Hristos este sfârșitul potopului și începutul păcii.
Și iată glas in ceruri! Cerurile deschise, Duhul în chip de porumbel și, mai mult, glas din ceruri!
Astfel botezul lui Hristos este bogat în înțeles, căci nu au venit doar îngeri, ci Sfânta Treime Însăși: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt: Tatăl prin glasul din cer, Duhul în chip de porumbel și Fiul ca om nou și desăvârșit, Dumnezeu-Om. „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.” Cu aceste cuvinte, Dumnezeu Tatăl Îl vădește pe Iisus Fiul Său, ca și în cuvintele Marelui Arhanghel Gavriil către Preasfânta Fecioară Maria: „și Fiul Celui Preaînalt Se va chema” (Luca 1:32) și iarăși: „(și El) Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1:35). Acum Dumnezeu Tatăl Îl numește cu adevărat Fiul Său, Fiul Său cel iubit. Căci Hristos este singurul Fiu al lui Dumnezeu prin existența Sa din veșnicie și singurul Fiu al lui Dumnezeu prin nașterea sa în timp. Dumnezeu Tatăl nu îi numește pe toți oamenii fiii Săi, ci numai pe Hristos. Fiindcă alți oameni pot fi numiți fii ai lui Dumnezeu prin adopție, numai prin Hristos și în numele Său. Când Hristos a spus mai târziu oamenilor: „Unul este Tatăl vostru în cer”, El nu vrea să spună prin aceasta altceva decât faptul că oamenii sunt fiii lui Dumnezeu prin adopție. Dumnezeu poate numi zidirile sale fii, în marea lui iubire. Dar Hristos este singurul, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu atât în iubire, cât și în ființă.
Și de aceea: „Fiul Meu iubit întru Care am binevoit” se spune. În aceste două grăiri, se dau la iveală arătarea iubirii Tatălui și bunăvoirea Tatălui față de Fiul Său. Legătura pe care o are Tatăl cu Fiul nu a slăbit, nici dragostea lor, a Unuia față de Celălalt, nu s-a răcit prin pogorârea Fiului în lumea aceasta păcătoasă, El fiind îmbrăcat în trup omenesc supus ispitei.
Și astfel, botezul lui Hristos în Iordan se leagă de descoperirea Sfintei Treimi oamenilor. Nu există nici o descoperire mai mare ca aceasta, fiindcă prin aceasta ni se arată ființa trinitară a lui Dumnezeu. La Iordan, Mântuitorul a pus pecetea pe această taină preaminunată atât în cer, cât și pe pământ. Spunem dinadins „cât și pe pământ”, pentru că firea trinitară a ființei lui Dumnezeu deslușește și tainele cele mai adânci ale omului, firea întreită a omului, căci se spune chiar la începutul Sfintei Scripturi că Dumnezeu a făcut omul după chipul Său (Facerea 1:26). Și astfel sărbătoarea botezului lui Hristos se numește Bobotează Epifania – Descoperirea lui Dumnezeu – căci Dumnezeu S-a descoperit în Iordan, așa cum este El, atât cât această descoperire poate fi înțeleasă de omul cel trupesc. Această sărbătoare se mai numește Iluminare (Fotismos), căci prin aceasta duhul omului este iluminat cu cunoașterea celor mai adânci taine Dumnezeiești.
Se mai numește Iluminare pentru că botezul lui Hristos prin scufundarea Sa în apă, ne luminează mințile, ne curățește inimile și ne înalță sufletele cu cunoașterea căii mântuirii noastre, care stă în îngroparea omului celui vechi și nașterea celui nou; sau, altfel spus, aceasta se află în moartea păcatului nostru, fiind muritor, și aducerea la viață a omului fără de păcat și fără de moarte. Tot ceea ce s-a întâmplat la botezul lui Hristos, se întâmplă la botezul fiecăruia dintre noi. (Scriind despre botez, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Domnul, care îndrumă viețile noastre, a întemeiat pentru noi legământul botezului, care are chipul morții și al vieții … apa este chipul morții, a ducerii trupului la îngropăciune, și Duhul însuflețește cu putere dătătoare de viață, care înnoiește viața sufletelor noastre, ducând-o de la moartea păcatului la viața cea dintâi.”)
Prin scufundarea în apă, noi murim cu Hristos, și prin ieșirea din apă, noi suntem uniți cu Hristos Cel viu. Dulcele Duh al lui Dumnezeu poposește deasupra noastră ca un porumbel, însuflețindu-ne cu harul Său atotputernic. Și Tatăl, prin iubirea lui Iisus Hristos, ne adoptă ca fii și anunță această adopție cu glasul Său. Cine poate ști, în clipa botezului, ce se întâmplă în inima fiecărui prunc? Întunecați și descurajați de păcatele de mai târziu, noi uităm cea mai mare dintre tainele cerești care ni se descoperă la botez. Fiindcă prin botez noi suntem curățiți de tot păcatul, deși, după ce ne botezăm, dăm peste ispite drăcești, cărora Hristos nu le-a căzut pradă, așa cum facem noi. Dar aceia dintre noi care cugetă la mântuirea noastră zi și noapte, cu smerenie și ascultare necurmată față de Dumnezeu, se pot învrednici de descoperirea de taine mari, sfinte, așa cum au fost descoperirile de la Iordan, tot așa cum s-au învrednicit mulți sfinți și mucenici pentru Hristos de această viziune. Mucenicia pentru Hristos se socotește ca fiind al treilea botez: primul fiind botezul lui Ioan cu apă; al doilea, botezul lui Hristos cu Duhul Sfânt și cu foc.
Cel de-al treilea botez, botezul muceniciei, se numește „botezul cu sânge”. Mucenicii lui Hristos care au fost botezați prin vărsarea sângelui lor pentru Hristos, au văzut foarte adesea multe dintre tainele Iordanului, care s-au descoperit la botezul lui Hristos. Cel mai cunoscut exemplu al acestui botez minunat, prin sânge, este moartea întâiului mucenic al lui Hristos, Arhidiaconul Ștefan, care este descris în felul acesta: Iar Ștefan, fiind plin de Duh Sfânt și privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Acum se arată Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Iar Ștefan a strigat: „Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu.” Și iudeii îl băteau cu pietre (Fapte 7:55-59).
Să ne mai ostenim, cu credință neschimbată, cu fapte bune și cu împărtășirea frățească a bucuriei și a suferinței celor care ne sunt apropiați, întregi în smerenie și ascultare față de Dumnezeul Cel viu, să ne întoarcem la curăția fără de păcat în care ne-am îmbrăcat la botez. Așa ne vom învrednici de slava, bucuria și frumusețea veșnică a sfinților și mucenicilor lui Dumnezeu. Așa ne vom lumina din nou, cerul se va deschide pentru noi și Dumnezeu Se va descoperi pentru noi – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, Căreia Îi aducem slavă acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin.
Sfantul Nicolae Velimirovici
