Cele doua lungi oficii ale Canonului Mare si ale Acatistului modifica destul de considerabil ritmul Saptamanii a V-a, desi ele se suprapun oficiilor normale de joi si de sambata fara a le modifica. Fiindca, de exemplu, Vecernia de miercuri seara isi pastreaza stihirile obisnuite la "Doamne, strigat-am..", ultima dintre ele mentionandu-i pe apostoli, ca si cum ziua care urmeaza n-ar fi marcata de nici o comemorare speciala (desi cele 24 de "prosomii" ale Metafrastului insista asupra pregatirii Canonului Mare).
Utrenia de joi pastreaza, inserate in Canonul Mare, cele doua canoane triode ale lui Iosif si Teodor care nu fac nici o aluzie deosebita la temele acestuia din urma. De asemenea, desi Acatistul se insereaza intr-un mod mai complex in oficiul Utreniei de sambata, cele doua "tetra-ode" ale lui Iosif si Teodor, care lauda sfintii si martirii ca intr-o sambata obisnuita, au fost lasate.
Aceste detalii ne permit sa presupunem cu mare probabilitate, pe de o parte, ca aceste doua oficii n-au fost la origine constituite special pentru locul pe care-l ocupa astazi in Triod, si, pe de alta parte, ca oficiile Triodului erau deja redactate atunci cand Canonul Mare si Acatistul a fost fixate in Saptamana a V-a.
Si aici putem constata ca Postul Mare a adoptat si absorbit oficii socotite importante sau care marcau indeosebi sensibilitatea ortodoxa, fara ca ele sa fi fost la origine compuse special pentru Triod. Dar valoarea lor proprie si obiceiul de a le celebra in Postul Mare le-au putut modifica oarecum semnificatia originara, pentru a le pune de acord cu spiritualitatea cvadragezimala (mai cu seama in ce priveste Acatistul).
Astfel, e interesant poate sa investigam originea si motivul fixarii Canonului Mare in joia Saptamanii a V-a. Intemeindu-se pe examenul unui tropar pentru aceasta joi dintr-un Triod sinait din secolul XI77 si pe lectura din Facere 18, 20-33 de la Vecernie, Karabinov socoteste ca aceasta zi era odinioara consacrata unui oficiu votiv ce comemora eliberarea miraculoasa a Constantinopolului printr-un cutremur de pamant care a avut loc pe 17 martie 790 sub imparatul Constantin VI.
Cum este cazul si cu celelalte comemorari ale unor cutremure de pamant repartizate de-a lungul anului liturgic, oficiul acestei zile ar fi fost compus cu un caracter indeosebi penitential, anticipand astfel, o data uitat motivul originar al celebrarii, suprapunerea Canonului Mare, capodopera a pocaintei.
Aceasta ipoteza ramane totusi destul de fragila, caci troparul in chestiune nu face explicit aluzie la un pericol natural si poate fi randuit foarte bine printre foarte numeroasele tropare care cheama la frica de pedeapsa lui Dumnezeu, risipite in Triod.
Pe de alta parte, daca Facere 18, 20-30 face aluzie la pedepse dumnezeiesti si la targuiala lui Avraam cu Dumnezeu pentru salvarea cetatii pacatoase, acest lucru, desi nu este mai probant, se potriveste in orice caz perfect cu tema Canonului Mare, care nu inceteaza sa invoce mila lui Dumnezeu ca ea sa biruie dreptatea Lui.
Este, asadar, greu sa afirmam cu toata certitudinea daca ipoteza lui Karabinov este justa, dar in fond aceasta nu conteaza pentru scopul nostru, fiindca ea are avantajul de a pastra integritatea semnificatiei oficiului actual. Nu este sigur totusi ca acest oficiu a fost intotdeauna celebrat asa cum este celebrat astazi.
Astfel, un Triod athonit din secolul X prescrie executarea sa nu joia, ci in parti repartizate de-a lungul intregii Saptamani a V-a, asa cum se procedeaza acum in Saptamana I, a carei randu-iala deriva probabil de aici. Dupa Karabinov, aceasta celebrare putea fi impinsa chiar si duminica, ceea ce insa, chiar daca ipoteza s-ar dovedi corecta, nu s-ar potrivit deloc nici cu caracterul Canonului Mare, nici cu cel al unei duminici, care intru cinstirea invierii acorda o relaxare atat in ce priveste postul, cat si efortul pocaintei.
Canonul Mare a fost compus de Sfantul Andrei Criteanul, monah de la Sfantul Sava devenit, dupa o sedere la Constantinopol, arhiepiscop al Cretei. Acesta, fiind antrenat pentru un moment in erezia monotelita de catre imparatul monotelit Philipikos, fara sa fi fost totusi un partizan fervent ai ei, a revenit la credinta ortodoxa, si acest Canon de pocainta, redactat la sfarsitul vietii sale, ar fi dupa unii autori expresia experientei sale personale a caderii in pacat si a intoarcerii. In acest fel, el poate fi cinstit drept "mistagogul caintei" care-i conduce in mod sigur pe credinciosi pe calea pe care a strabatut-o el insusi.
Sfantul Andrei Criteanul a lasat si omilii, printre cele mai frumoase ale genului bizantin, arta sa oratorica exprimandu-se si in compozitia imnografica, unde a fost unul din primii autori de canoane poetice.
Marele sau Canon de pocainta este nu numai una dintre infloririle imnografiei, ci si unul dintre primele canoane. La origine el cuprindea 250 de tropare, respectiv numarul versetelor celor noua ode scripturistice intre care trebuiau cantate.
Irmoasele reiau aproape textual expresiile caracteristice ale refrenelor odelor carora la corespund. Prezenta odei a 2-a si scurtimea troparelor arata ca acest Canon era prevazut sa fie cantat impreuna cu odele scripturistice, ramanand inca extrem de apropiat, atat prin caracteristicile lui formale, cat si prin temele sale, de inspiratia acestora.
Mai tarziu i s-a adaugat un canon in doua tropare pe oda inchinat Sfintei Maria Egipteanca, aproximativ in epoca in care praznuirea ei a inceput sa apara in duminica urmatoare, si un tropar intru cinstirea Sfantului Andrei Cretanul, astfel ca numarul total al troparelor se ridica astazi la peste 300: caci pe langa cele 9 ode propriu-zise, dupa sinaxarul de la oda a 6-a se canta 16 tropare intercalate intre "Fericiri", ceea ce tinde sa confirme vechimea Canonului Mare si originea sa palestiniana.
Asa cum s-a vazut, oficiul incepe in fapt la Vecernia de miercuri cu cele 24 de stihiri ale lui Simeon Metafrastul, care nu fac altceva decat sa rezume temele esentiale si stilul Canonului Mare. Dupa Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, comunitatea monahilor merge la trapeza, unde se da dezlegare de vin, dar nu de untdelemn. Pavecernita nu mai are loc in biserica, fiecare o citeste in chilie inainte de a se odihni putin pentru a se pregati de Utrenia cu aspect de priveghere ce va fi lunga si obositoare.
Slujba incepe la ceasul al 4-lea din noapte, mult mai devreme decat de obicei si mult mai tarziu decat atunci cand se celebreaza o priveghere completa cu Vecernie Mare. Dupa "Aliluia" si troparele treimice ale glasului, nu se recita decat o singura catisma a Psaltirii, pentru a nu lungi prea mult slujba, aceasta catisma fiind urmata de sedelne sau catismele poetice ale zilei (inchinate apostolilor) si de lectura Vietii Sfintei Maria Egipteanca, scrisa de Sfantul Sofronie, impartita in doua parti.
Dupa Psalmul 50, se incepe numaidecat Canonul Mare cantat pe glasul 6, mod dulce si propriu exprimarii caintei si zdrobirii inimii. Ca refren, typikon-ul prescrie sa se rosteasca de trei ori inaintea fiecarui tropar: "Miluieste-ma Dumnezeule, miluieste-ma!" cu trei metanii, astfel ca in timpul acestei slujbe se fac in jur de 1000 de metanii, adaugand sentimentului de profunda strapungere resimtit ia auzul Canonului Mare si oboseala fizica care apare drept expresia dispozitiei launtrice.
La oda a 3-a se canta sedelnele zilei, fara legatura nemijlocita cu Canonul Mare, iar odele a 4-a, a 8-a si a 9-a sunt cantate impreuna cu cele doua canoane "triode" ale lui Teodor si Iosif. Dupa oda a 6-a gasim si un condac si un icos privitor la Canonul Mare, in stilul lui Roman Melodul, desi astfel de piese nu se gasesc de obicei intercalate in oficiile Triodului.
Sinaxarul lui Nichifor Calist se refera si el la Canonul Mare, semnaland ca acest oficiu a fost plasat in Saptamana a V-a, pentru ca luptatorii duhovnicesti sa nu se leneveasca acum, cand sfarsitul Postului Mare se apropie. El aminteste si faptul ca Viata Sfintei Maria Egipteanca se citeste acum pentru ca cei pe care amintirea pacatelor lor i-ar face sa cada in deznadejde sa recastige curaj si incredere in puterea caintei.
Sinaxarul se termina cu o invocare adresata Sfantului Andrei Cretanul, al carui ajutor e cerut ca la sfarsitul fiecareia din odele Canonului. Dupa Fericirile cantate pe acelasi glas ca si Canonul, se continua executarea acestuia impreuna cu canoanele "triode" ale odelor a 8-a si a 9-a. Dupa oda a 9-a, slujba Utreniei se termina fara vreo modificare notabila, ca intr-o zi obisnuita.
Apare deci limpede faptul ca oficiul Canonului Mare se suprapune doar, fara a-l modifica, peste slujba obisnuita a zilei de joi din Saptamana a V-a. Din cauza oboselii fizice prilejuite de acest lung oficiu, se acorda insa anumite "mangaieri": nu se recita catisma Psaltirii la Ceasul I, ci aceasta e deplasata le Vecernie in locul catismei 18; Vecernia e celebrata mai devreme "din pricina ostenelii priveghelii" si e urmata de Liturghia Darurilor mai inainte sfintite la care typikon-ul indeamna sa se cuminece pe toti monahii.
Aceasta celebrare a Liturghiei Darurilor mai inainte sfintite modifica notabil structura Saptamanii a V-a, care nu mai este, asadar, punctata de ritmul binar al zilelor de post strict (lunea, miercurea, vinerea) si zilelor de Cuminecare (sambata, duminica-miercurea, vinerea), ci cuprinde trei zile succesive in care se celebreaza Liturghia Darurilor mai inainte sfintite (miercurea, joia, vinerea).
Ruptura ritmului regulat al saptamanilor Postului Mare pregateste profundele modificari ale randuielii la care vom asista incepand cu Sambata lui Lazar. "Rutina" binefacatoare si necesara adoptarii modului de existenta (tropos) al pocaintei incepe sa faca loc, pe moment numai in plan structural, tensiunii eshatologice a Saptamanii Mari, cand in timpul primelor trei zile; "slujba Mirelui" sau a veghii eshatologice se va incheia prin celebrarea Liturghiei Darurilor mai inainte sfintite.
Cat priveste compozitia interna a Canonului Mare, se constata ca fiecare oda are aproximativ aceeasi structura: un irmos repetat de doua ori, unul sau doua tropare cu caracter general despre cainta, un grup de tropare ce evoca personajele Vechiului Testament legate printr-o exegeza duhovniceasca de metanoia, un grup de tropare ce dezvolta acelasi tip de interpretare pentru personaje sau evenimente din Evanghelie (cu exceptia odei a 7-a), un al doilea grup de tropare cu caracter general privitoare la cainta, strapungere sau frica de judecata, cele doua tropare ale Sfintei Maria Egipteanca, troparul Sfantului Andrei Criteanul, troparul Sfintei Treimi, si in fine, troparul Nascatoarei de Dumnezeu.
Troparele privitoare la Vechiul Testament sunt dispuse in ordine aproape cronologica: incepand cu caderea lui Adam in oda 1, trecand apoi in revista toate exemplele de pacatosi sau drepti din cartea Facerii si din cartile istorice, el evoca la oda a 8-a profetii, pen.tru a face loc Noului Testament abia in oda a 9-a. Ocupand toata oda a 9-a, troparele Noului Testament reprezinta astfel implinirea istoriei mantuirii, sfarsitul Scripturii, dar ele sunt prezente si in fiecare oda, fara o ordine precisa.
Se pare ca autorul a vrut sa arate prin aceasta ca in viata duhovniceasca legatura dintre cele doua Testamente nu este numai diacronica si succesiva, ci si simultana. Pentru cel ce se angajeaza pe calea caintei si se intreaba la inceputul acestui oficiu de strapungere a inimii cum anume sa inceapa sa-si planga viata sa - el, care prin pacatul sau a reprodus toate faradelegile umanitatii ce s-a indepartat de Dumnezeu, care , dupa ce s-a identificat cu Adam isi da seama ca pacatul sau rezuma si recapituleaza in fapt pacatele intregii umanitati - acestuia personajele Vechiului Testament ii vor apare ca ilustrari ale propriilor sale patimi sau stari interioare.
"Pe toti cei din Legea Veche i-am adus tie, sufletele, spre pilda; urmeaza faptelor iubite de Dumnezeu ale dreptilor si fugi de pacatele celor ticalosi".
Dar aceste prefigurari scripturistice nu-si gasesc sensul duhovnicesc decat atunci cand sunt confruntate cu "cheia" lor: Revelatia lui Hristos si eliberarea de pacat in Noul Testament: "Adusu-ti-am aminte, suflete, de Moise, de facerea lumii si de toata Scriptura cea asezata de acela, care iti povesteste tie de cei drepti si de cei nedrepti; dintre care celor de-ai doilea, adica celor nedrepti, ai urmat o suflete, pacatuindu-i lui Dumnezeu, iar nu celor dintai."
Pentru Canonul Mare, timpul "pregatirii" Evangheliei de catre Lege si Profeti n-a fost abolit, ci implinit (cf. Mt 5, 17), din istoric si cantitativ timpul devine spiritual, calitativ, interior si simultan. Alaturand fiecarei ode a Canonului tropare ce fac aluzie la Vechiul Testament si la Noul Testament, Sfantul Andrei Cretanul arata ca cel dintai nu-si gaseste sensul decat in cel de-ai doilea si ca, in planul exegezei duhovnicesti, aceste doua faze ale istoriei mantuirii reprezinta "trecerea" de la "omul cel vechi" la "omul cel nou" (cf. Ef. 4, 22-23).
Prin urmare, atat in dezvoltarea sa liniara, cat si in sanul fiecarei ode, Canonul Mare sugereaza un moment pascal de trecere de la Vechi la Nou prin cainta, strapungerea inimii si nevointele ascetice, care singure vor putea actualiza si face vii launtric lectiile Scripturii.
"Legea a slabit, Evanghelia nu mai lucreaza si toata Scriptura nu mai este bagata in seama; profetii au slabit si tot cuvantul celui drept. Si ranile tale, suflete al meu, s-au inmultit, nefiind doctor care sa te insanatoseze."
Nu cei ce asculta Legea sunt drepti inaintea lui Dumnezeu, ci cei ce fac Legea sunt numiti drepti", spunea Sfantul Apostol Pavel. Acest lucru se aplica si Canonului Mare unde Vechiul si Noul Testament alaturate formal isi gasesc unitatea profunda in Hristosul trait, reprodus, actualizat in fiecare prin cainta si "faptuire".
"Sangele cel din coasta Ta sa-ini fie mie scaldatoare, bautura si apa a iertarii ce a izvorat, ca sa ma curatesc cu amandoua, ungandu-ma si band, iar ca o ungere si bautura, Cuvinte, sa-mi fie cuvintele Tale cele de viata".
Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Editura Deisis
