Fraţi creştini,
Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie de astăzi ne învaţă trei lucruri mari, trei fapte mari şi bune: nepomenirea răului, postul şi milostenia. Nu fără înţelepciune s-a pus această Evanghelie la începutul Postului Mare, ci cu mare înţelepciune şi cu scop preabun, ca să ne înveţe pe noi când este primit postul nostru, care-i postul cel adevărat, şi de ce anume trebuie însoţit postul nostru, ca să fie bine primit înaintea lui Dumnezeu.
Aţi auzit ce zice dumnezeiasca Evanghelie: „De veţi ierta voi greşalele fraţilor voştri, vă va ierta şi vouă greşalele Tatăl vostru care este în cer. Iar de nu veţi ierta voi greşalele fraţilor voştri, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele voastre”. Iată iubirea de oameni a lui Dumnezeu arătată în Evanghelia de astăzi! El nici nu porunceşte, nici nu legiuieşte, ci face o tocmeală cu oamenii, ca un Părinte preabun cu fiii Săi.
E ca şi cum ar zice tatăl către fecior: „Dragul tatii, dacă ai să ierţi pe fraţii tăi, te iert şi eu pe tine, iar dacă nu, nici eu nu te iert”. Deci n-a zis Dumnezeu: „Vă poruncesc să iertaţi pe fraţi!”, sau “Vă dau lege”, sau “Vă ameninţ cu moartea”. Nimic din toate acestea nu vedem în Evanghelia de astăzi.
Cu foarte multă dragoste ne învaţă Prea Bunul Dumnezeu în Evanghelia aceasta cum trebuie să facem spre a fi iertaţi de El. Şi ce ne învaţă? Să iertăm păcatele fraţilor noştri, ca şi Dumnezeu să ne ierte pe noi. Ea este o condiţie a iertării noastre şi una dintre cele şapte cereri din Rugăciunea Domnească. Aţi auzit spunându-se şi acolo: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.
Deci în măsura în care vom ierta noi pe fratele nostru, să aşteptăm şi noi mila şi iertarea de la Dumnezeu. În această rugăciune ne spune din nou că, de vom ierta greşalele fraţilor noştri, şi Tatăl nostru ne va ierta nouă; iar dacă noi nu iertăm, nici El nu ne iartă. Iar după ce ne-a dat această prea mare învăţătură a nepomenirii răului, adică să nu ţinem mânie şi supărare pe fraţii noştri care ne-au greşit şi să-i iertăm, a adăugat în Evanghelia de astăzi şi o altă învăţătură, zicând: „Şi când postiţi, să nu fiţi ca făţarnicii care, când postesc, îşi smolesc feţele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Amin vă zic vouă că-şi iau plata lor”.
Pe vremea Mântuitorului exista tagma fariseilor, arhie¬reilor şi cărturarilor, care, deşi posteau, nu aveau ca scop mântuirea, nici dorinţa de a plăcea lui Dumnezeu, ci toate le făceau cu scopul de a fi văzuţi de oameni, ca să fie lăudaţi de ei. Şi voind Prea Bunul nostru Mântuitor ca să scoată din rădăcină această rea dorinţă a lor şi această făţărnicie a cugetului, le spune: „Când postiţi, să nu fiţi trişti ca făţarnicii”. Pentru că aceia când posteau îşi smoleau faţa lor şi se arătau scârbiţi, slabi şi întristaţi, ca să ştie toată lumea că ei postesc". Făcând ei aşa, ce spune oare Mântuitorul? „Amin zic vouă, că-şi iau plata lor”.
Fraţilor, fapta cea bună aduce răsplătire, iar dreptatea lui Dumnezeu răsplăteşte fapta bună. Dar vai de noi dacă ne luăm plata aici! Căci atunci ce mai aşteptăm dincolo? Fapta bună aduce răsplătire de la Dumnezeu. Iată pilda cu bogatul şi cu săracul Lazăr. Ce i-a spus bogatului Avraam? „Fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune în viaţa ta”. Care au fost cele bune luate de bogatul cel nemilostiv în viaţa aceasta? Cât de rău a fost bogatul acela, oricât se desfăta el, oricât se îmbrăca el în porfiră şi vizon, oricât bea vin, asculta muzică, oricât n-avea el grijă de Lazăr cel sărac, totuşi avea şi el poate o faptă bună, sau poate mai multe.
Şi pentru acelea, Dumnezeu i-a dat viaţă lungă, i-a dat bogăţie, casă îndestulată, ca să aibă de unde bea şi mânca. Şi când a vrut să mai ceară de la Avraam răsplătire şi a nădăjduit să o ia şi dincolo, Avraam i-a spus adevărul: „Adu-ţi aminte, fiule, că ţi-ai luat cele bune în viaţa ta”. Aceasta o ştia şi bogatul. El s-a gândit: „Doamne, rău am fost, dar am făcut şi ceva bine”. Poate o faptă de milostenie, poate o faptă de dreptate. Dar auzi ce i se spune pentru cele puţine bune făcute de el: „Ţi-ai luat plata ta”. A luat-o aici, căci i-a dat Dumnezeu viaţă lungă, petrecere, bogăţie, cinste şi celelalte, câte s-au spus în Evanghelie.
Prin urmare, Dumnezeu e drept şi preadrept, plăteşte totdeauna fapta bună. Aşa şi fariseii din Evanghelia de azi: posteau, dar dacă posteau voiau să ştie toată lumea că ei postesc şi să se arate la toţi că sunt mari postitori. Dar atunci cu ce folos s-au ales din postul lor? Zice Mântuitorul: „Amin zic vouă, că-şi iau plata lor”. De la cine? Nu de la Dumnezeu, ci de la oameni. Că-i ştia toată lumea şi-i lăuda că sunt mari postitori.
Să ne ferească Dumnezeu de asemenea post! Să nu postim cu scopul de a plăcea oamenilor, de a ne ieşi vestea de postitori. Căci atunci ne luăm plata aici, pe pământ, şi ne ducem dincolo cu mâinile goale.
Şi ca să ne arate Mântuitorul ce trebuie să facem ca să ne ferim de făţărnicie şi de postul acesta fals, ne spune: „Iar tu când posteşti, unge-ţi capul tău şi spală-ţi faţa ta, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti şi Tatăl, Care ştie nevoinţa postului întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare”. Când? Fapta cea bună pe care o face omul în ascuns aici, se va arăta acolo, la Judecata de apoi, înaintea tuturor miriadelor de îngeri şi a tuturor popoarelor lumii.
De aceea ne-a şi învăţat altădată despre milostenie, cum să o facem, căci a zis: „Ce face dreapta ta, să nu ştie stânga.” şi celelalte. Sau: „Tu, când te rogi, intră în cămara ta, încuie uşa şi roagă-te Tatălui tău în ascuns, şi Tatăl tău,
Care vede cele în ascuns, îţi va răsplăti la arătare”. Iată cum ne-a învăţat ca şi postul, şi milostenia, şi rugăciunea să le facem în ascuns.
Dar veţi zice, după dreptate: „Cum să postesc, părinte, în ascuns? Doar e un post legiuit de Biserică, deci trebuie să-l ţin, şi aceasta o ştie toată lumea. Cum să mă rog în ascuns, dacă stau la Liturghie în biserică şi dacă mă închin lui Dumnezeu când trec pe lângă o biserică?”. Cum să fac milostenie în ascuns? Dacă mă duc la târg, un sărac cere de la mine milostenie, şi ca să o fac numai în ascuns, ar trebui să nu-i dau atunci nimic, ci să mă duc acasă la el, să-i dau în ascuns”. De aceea să ascultaţi tâlcuirea Evangheliei de astăzi.
Fapta bună are trup şi suflet. Trupul faptei bune este lucrarea ei. Deci ori că posteşti, ori că te rogi, ori că priveghezi, ori că faci milostenie, ori că ajuţi, ori că primeşti pe cel străin, ori că îngrijeşti de bolnavi, sau orice faptă bună vei face, acestea sunt trupul faptei bune. Dar fapta bună are şi suflet, şi la acest suflet caută Evanghelia de astăzi. Care-i sufletul faptei bune, care e viaţa ei? Scopul pentru care o faci. Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul: „Când mintea va părăsi scopul bunei credinţe, toate faptele bune nu mai folosesc la nimic”.
Auzi ce spune şi Sfântul Părinte Maxim Mărturisitorul, marele filosof şi coroana teologiei greceşti din secolul al VII-lea: „Este o postire, o milostenie şi o rugăciune care sunt urâciune la Dumnezeu, când acestea au căzut de la scopul bunei credinţe şi al slavei lui Dumnezeu”, când adică nu se fac după voia lui Dumnezeu, după plăcerea Lui. Dar veţi întreba: „Cum să fac eu, părinte, faptă bună, ca să fie după voia lui Dumnezeu şi spre slava Lui?”. Iată cum: când ai să faci o faptă bună, cercetează mai întâi scopul. Oare pentru ce fac eu fapta bună? Nu cumva ca să-mi iasă vestea că sunt mare postitor, sau mare milostiv, sau mare primitor de săraci? Nu cumva ca să-mi iasă vestea că sunt om mare, dacă fac cutare clădire pentru folosul public, sau cutare biserică, sau cutare pod, sau cutare fântână, sau orice binefacere pentru folosul obştei? Şi dacă vezi în tine acest gând, nu trebuie să te opreşti de la fapta bună şi să n-o mai faci.
Nu, Doamne fereşte! Căci atunci ar trebui să nu mai lucrăm fapta cea bună. Ci să schimbăm scopul. Iar mijlocul de a izgoni slava deşartă este să îndesim rugăciunea şi să facem fapta bună cât mai în ascuns. Şi mijlocul de a goni mândria, care este maica slavei deşarte, este de a pune toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu. Deci, pot să postesc, pot să mă rog, pot să fac milostenie, pot să primesc străini, să fac orice faptă bună, dar toate isprăvile acestea să le pun pe seama lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu mi-a ajutat să le fac: nu le-am făcut eu, ci Dumnezeu prin mine. Căci zice Pavel: -„Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte, dar nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este în mine”.
Deci, luaţi seama, Evanghelia de azi cere să faci fapta bună în ascuns, să posteşti în ascuns, dar altădată te învaţă altfel: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. Ai auzit? Aici te învaţă să faci fapta bună la arătare, ba chiar să lumineze fapta ta cea bună tuturor, s-o vadă toţi, ca să Se slăvească de toţi Dumnezeu cel din ceruri. Dar auzi care e scopul? Slava lui Dumnezeu. S-o faci cu scopul ca Dumnezeu să fie slăvit, nu tu. Iar în altă parte zice: „Nimenea, aprinzând lumina, nu o pune sub obroc, ci în sfeşnic, ca să lumineze în toată casa” (Matei 5, 15).
Aici iarăşi ne învaţă să facem fapta cea bună la arătare. Dar atunci cum să împăcăm noi o Evanghelie cu cealaltă? Oare se contrazice Evanghelia? Doamne fereşte! Hristos nu Se contrazice cu El Însuşi, căci El e Adevărul. Dar de ce îmi cere aici să nu ştie stânga mea ce face dreapta mea şi când mă rog să mă încui în cămară, şi când postesc să nu mă smolesc, ca să nu ştie nimenea că postesc, iar dincolo mă învaţă să fac fapta bună la arătare, să vadă oamenii ce fac eu, ca să facă şi ei la fel şi să Se slăvească Dumnezeu?
Cum trebuie să împăcăm aceste două Evanghelii? Căutând calea de mijloc, calea împărătească. Fapta bună s-o facem deci şi în ascuns, şi la arătare, să ne rugăm şi în ascuns, şi la arătare, să facem milostenie şi în ascuns, şi la arătare. Să facem fapta bună, dar să nu pierdem din vedere scopul adevărat. Când facem fapta bună, scopul nostru să fie numai slava lui Dumnezeu. Şi după ce am ales acest scop, facem fapta bună fără frică şi fără grijă, că nu o strică pe ea nici slava deşartă, nici dracii. Eu să fac orice faptă bună pentru că mă tem de Dumnezeu că mă va duce în munca iadului, dacă n-o fac. Şi dacă o fac îmi va răsplăti mila lui Dumnezeu în vremea morţii şi în ziua Judecăţii. Dacă vezi aceasta în mintea ta şi faci fapta bună, fă-o fie la arătare, fie în ascuns.
Dar oare ce înseamnă cuvântul din Evanghelia de azi: „Tu când posteşti, unge capul tău şi spală faţa ta”? Oare ne cere cu adevărat să ne ungem pe cap şi să ne spălăm? Căci Hristos nu a făcut aceasta. Nu găsim în Evanghelii ştirea că Şi-a pieptănat mereu părul şi l-a uns cu mirodenii, nici că şi-a dat cu pudră pe faţă. Deci ce vrea să zică prin aceasta? Să nu luăm partea exterioară a Evangheliei, căci slova omoară, iar Duhul dă viaţă. Să luăm partea duhovnicească a Evangheliei, care se ascunde sub slovă. Înţelegerea cea duhovnicească a cuvântului este alta, nu ca să mă pieptăn pe cap şi să mă spăl. Nu aceasta o cere postul. Nu! Aici capul este mintea. După cum capul e cel mai mare dintre toate mădularele trupului, aşa mintea este cea mai mare împărăteasă peste toate faptele bune. Şi a unge capul înseamnă a unge gândurile minţii. Dar cu ce? Cu lucrarea Duhului Sfânt. Ce a spus Iisus în altă Evanghelie? „Că şi perii capului vostru sunt număraţi de Dumnezeu”.
Credeţi voi că aici e vorba de părul văzut? Fără îndoială că şi pe acesta îl ştie Dumnezeu, dar perii capului înseamnă aici gândurile minţii. Câte gânduri răsar în mintea noastră, şi bune şi rele, toate sunt cunoscute de Dumnezeu. De aceea să fim foarte atenţi în toată vremea ce gândim, ca gândurile noastre să răsară din inimă curată şi să placă lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă aici „unge capul tău”: să ungem mintea noastră cu înţelegerile duhovniceşti, cu lucrarea Sfântului Duh, s-o ungem cu mila faţă de aproapele nostru şi cu mare şi neţărmurită dragoste faţă de Dumnezeu.
Iar când spune: „spală faţa ta”, prin faţă înţelegem lucrarea din afară. Faţa noastră este purtarea din afară în viaţă, purtarea faţă de fratele meu, apoi mâncarea, băutura, îmbrăcămintea. În toate să avem dragoste, smerenie, ascultare, milostivire, facere de bine, bunătate. Toate acestea arată starea dinăuntru a unui suflet în purtarea lui din afară. Căci a zis Mântuitorul în altă parte: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 16). Care roade? N-a zis de cele dinăuntru, că pe acelea nimenea nu le cunoaşte, ci de cele din afară. Un om bun se vede din purtarea lui, se cunoaşte din lucrarea cea din afară.
Din acestea se vede ce aşezare duhovnicească are în inima lui. Deci, faţa omului este lucrarea şi viaţa cea din afară a omului, sau arătarea omului prin purtarea lui de fiecare minut şi de fiecare zi. Aşa se înţelege „unge-ţi capul tău şi spală faţa ta”. Mintea noastră să fie unsă pururea cu înţelegeri duhovniceşti, iar viaţa noastră în toate zilele să fie spălată, adică purtarea noastră să fie curată şi fără vicleşug în toate împrejurările vieţii, prin lucrarea faptelor bune (Kiriacodromion, 1857, p. 668).
Dar dumnezeiasca Evanghelie de astăzi ne mai dă în continuare şi o altă învăţătură. Până aici, ne-a învăţat nepomenirea răului, sau, altfel spus, cum să iertăm pe aproapele nostru, ca să fim şi noi, la rândul nostru, iertaţi de Dumnezeu; şi [ne-a mai învăţat] cum să postim, care e a doua faptă bună.
A treia faptă bună pe care o aduce în mijloc Evanghelia de astăzi este milostenia. Şi ce spune Hristos despre ea? „Nu vă adunaţi vouă comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică, unde furii le sapă şi le fură, ci vă adunaţi comori în ceruri, unde nici molia nici rugina nu le strică, nici furii nu le sapă şi nu le fură”. Deci, după ce ne-a învăţat mai întâi nepomenirea răului, nerăutatea şi cum să postim, acum ne învaţă şi cel mai mare lucru, milostenia. Căci milostenia şi postul sunt aripile rugăciu¬nii. Niciodată rugăciunea noastră nu zboară mai repede la Dumnezeu ca atunci când e ajutată de post şi de milostenie.
Aţi auzit de Cornelie sutaşul, primul convertit dintre păgâni, prin iluminare şi prin har, fiind chemat la botez prin descoperirea apostolului Petru. Cornelie postise până la ceasul al nouălea din zi (ora 3 după-amiaza), când în timp ce se ruga i-a stat înainte îngerul Domnului, zicându-i: „Rugăciunile tale şi milosteniile tale sunt întru pomenire înaintea lui Dumnezeu” (Fapte 10, 4). Postul nu-l păzeau, deci, numai iudeii, ci şi păgânii. Şi de niniviteni, n-aţi auzit ce post au ţinut? Şi erau păgâni. Şi tăierea-împrejur nu era înainte de Hristos numai la evrei, ci era şi la păgâni, la egipteni şi la etiopieni, care până astăzi păstrează tăierea-împrejur, şi la asirieni şi la multe alte popoare se răspândise de la Avraam această poruncă a tăierii-împrejur.
Evanghelia de astăzi, învăţându-ne despre milostenie, arată unde să punem comoara. Două locuri sunt unde putem să punem comoara: ori pe pământ, ori în cer. Şi dacă o aduni pe pământ, vai de tine, omule, că se leagă inima ta de dânsa! Căci auzi ce spune mai încolo: „Că unde va fi comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”. Ţi-ai adunat bani, haine, casă, grădini, feciori, nepoţi şi strănepoţi, cu multe bogăţii, ţi-ai adunat argint, vite, oi, stare multă materială - inima ta se leagă de acestea. Inima se învârteşte mereu în jurul lor până moare. Ca piatra de moară, spune Sfântul Ioan Scărarul, se învârte mintea lui în jurul averii lui şi inima lui este mereu în jurul ei.
Iar cel înţelept, cel cu frică de Dumnezeu, care-şi trimite comoara în cer, nu mai are grijă de nimic. Cela ce are comoară pe pământ, când s-a făcut seară, zice: „Măi femeie, pune zăvorul la uşă şi adă pistolul să-l pun sub cap! Du-te şi vezi, sunt încuiate vitele în grajd? Vezi, legaţi-s câinii? Vezi, furca de fier e la îndemână? Vezi, cuţitul e aci? Dacă vin hoţii, să ne apărăm”. Mare grijă are el! De ce? Să nu vie hoţii să-i ia averea. „Caută, femeie, în lăzile acelea, mai pune naftalină, că acolo ai atâtea paltoane, să nu putrezească! Vezi, mai unge încălţările cele multe, că se strică! Ia vezi unde-s banii, ai grijă unde i-ai pus, în cutia aceea, în lădiţa aceea! Ia seama să nu vadă copiii, să nu ştie cineva! Vezi să nu se strice mobila! Vezi catrinţa cutare şi cojocul cutare, nu cumva au pătruns în ele moliile?!”. Vai de el!
Aşa-i grija omului care strânge aici averi: se teme de molii, se teme de hoţi, se teme să nu-l prade, pentru că inima lui e legată aici de multe, de averea câtă o are şi vrea să şi-o păzească. Dar nu-i aşa cu cel ce are comoară în cer.
Cel ce are comoară în cer, n-are grijă de hoţi. Ştie că acolo nu le mai fură nimenea, că acolo molia nu le strică şi rugina nu are nici o putere să roadă aurul şi argintul lui. Le-a dat lui Dumnezeu şi le va lua însutit, că toate au devenit duhovniceşti şi mai presus de minte. Aşa face omul înţelept: îşi adună comoara în cer, să nu aibă grijă nici de tâlhari, nici de rugină şi nici de molii. Iar cel ce şi-a adunat-o pe pământ, până la moarte e legat de ea.
Acel ce a trimis-o în cer i se pare că n-a făcut nimic şi mereu face milostenie, post, primire de străini, facere de bine, ajută văduvele, face casă sau cumpără vacă la cutare şi face orice ar putea să mai adauge la comoara lui din ceruri, că acolo-i sigur că nu i le mai ia nimenea. Şi, de fapt, cine să le mai ia din mâna lui Dumnezeu?! Cine poate să scoată din mâna lui Dumnezeu ceva, fără de ştirea şi voia Lui?!
Deci, fraţilor, Mântuitorul ne-a spus că unde-i comoara noastră, acolo-i şi inima noastră. Dacă Dumnezeu o spune, nimenea nu poate să spună că nu-i aşa. Aşa a spus Hristos şi aşa-i în vecii vecilor. Ferice, deci, de trei ori ferice de omul care începe să-şi adune comoara în ceruri şi în fiecare zi trimite ceva acolo, căci în ziua morţii şi în vremea Judecăţii va găsi acolo, înmiit şi duhovniceşte, bogăţii care în veacul veacului îl vor desfăta şi-l vor bucura pe dânsul!
Dar, iubiţi credincioşi, să mai vorbim de post, căci de el n-am vorbit cât trebuie. Suntem în preajma Postului Mare. Ce zic creştinii din ziua de azi? “Ce atâta post?”. Ce zice cel slab în credinţă? “Mă tem că voi muri de atâta post, că am să-mi scurtez viaţa”. El se teme că va muri, că va scădea la kilograme. “Dacă am să mănânc de post, am să scad atâtea kilograme în postul acesta”. Dar oare mântuirea stă în a pune pe tine mereu kilograme, să fii greu la cântar? Dar ce zice celălalt necredincios, care nu se teme numai de aceasta, ci nici nu crede? El zice: „Postul nu e poruncă, căci s-a scris că nu ce bagă în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură”.
Aşa zic sectarii, şi rătăciţii, şi oamenii uşuratici, oamenii ce se răzvrătesc împotriva adevărului. Dar te întreb: nu-i poruncă postul? Cine ţi-a spus că nu-i poruncă? Şi cine altul ţi-a spus că nu-i porunca cea mai veche decât toate, decât numai satana, care urăşte postul? Care poruncă credeţi că e mai veche decât postul? Nici una. Pentru ce a fost scos tot neamul omenesc din rai? Oare nu pentru că n-a postit? Căci a zis Dumnezeu către strămoşii noştri Adam şi Eva: „Adame, din toţi pomii raiului ai să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci!”. Deci i-a dat Prea Bunul Dumnezeu lui Adam poruncă să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Aşadar postul e porunca cea dintâi a lui Dumnezeu. Căci ce înseamnă porunca să nu mănânce, decât că l-a oprit de la o mâncare, i-a dat să postească? „Ai să mănânci din toţi, dar din acela n-ai să mănânci.” I-a dat un post chiar în rai. Înainte de a fi boala, i-a dat vindecarea; înainte de rană, i-a dat doctoria firii omeneşti. Ce spune marele Vasile? „Pentru că n-am postit, am ieşit din rai şi am fost izgoniţi afară. Să postim, ca iarăşi să intrăm în rai!” (Hexaimeron, 4).
Deci, să luăm seama că cea mai veche poruncă şi cea dintâi a fost porunca postului. Postul a fost pus încă din rai, deodată cu lumea, deodată cu neamul omenesc. Dar va zice cel iscoditor, şi mai ales sectarul: „În decalog, în cele zece porunci, nu există porunca postului. De ce n-a mai dat-o Dumnezeu şi pe Muntele Sinai?”. Dar tăierea-împrejur există în cele zece porunci? Nu. Şi nu este poruncă şi aceea? Porunca postului i-a dat-o Dumnezeu lui Adam, iar porunca tăierii-împrejur lui Avraam, după un timp îndelungat de la zidirea lumii. Dar de ce nu s-a pus în decalog, sau în cele zece porunci, nici una, nici alta? De ce n-a mai pus postul? N-a fost nevoie să le mai pună, că ştiau toţi patriarhii şi toţi proorocii că aceste două porunci, adică tăierea-împrejur şi postul, erau cele mai vechi porunci; întâi postul şi apoi tăierea-împrejur.
Dar veţi zice: „Părinte, tăierea-împrejur nu mai este la creştini, deci nici postul nu mai trebuie să fie”. Ba este. Cine ţi-a spus că nu este? Ea va dăinui până la sfârşitul lumii, dar nu tăierea-împrejur cea după trup. Auzi ce zice Pavel: „Voi aveţi tăierea-împrejur nu cea trupească, ci tăierea inimii în duh, sunteţi tăiaţi împrejur cu tăiere nefăcută de mână” (Romani 2, 27-29). Aţi auzit că această tăiere-împrejur a inimii în duh, prin care tăiem toate gândurile cele rele de la mintea şi de la inima noastră, rămâne veşnică? Căci zice: „Câţi aţi primit tăierea-împrejur cea în duh, v-aţi îngropat cu Hristos prin botez”.
Câtă vreme avem botezul, care se face la opt zile, întocmai ca tăierea-împrejur în Legea Veche, avem tăierea-împrejur dinspre toate lucrurile satanei. Ce-am zis la botez, la lepădări? „Mă lepăd de satana şi de toate lucrurile lui!”. „N-am zis de una sau de două - cum spune Sfântul Efrem Sirul - ci de toate”. De care toate? De desfrâu, de beţie, de furtişag, de zavistie, de lăcomie, de ţinerea minte a răului, de iubirea de argint, de trufie, de semeţie, de lenevie, de toate lucrurile satanei. Iată tăierea-împrejur cea nouă, în duh. Le-a tăiat pe toate de la botez şi trebuie să ţinem această nouă tăiere-împrejur şi făgăduinţă până la moarte, că toţi am făgăduit aceasta la botez, la tăierea-împrejur cea duhovnicească.
În altă parte se spune despre ea: „În ziua Judecăţii ni se va cere haină curată ca la botez”. Deci, după cum tăierea-împrejur, fiind o poruncă veche, în Hristos s-a desăvârşit, s-a făcut duhovnicească şi a încetat tăierea-împrejur care era o umbră în Legea Veche, tot astfel porunca postului, care e mai veche cu mii de ani decât porunca tăierii-împrejur, rămâne veşnică. Căci toţi patriarhii şi toţi proorocii au postit. Şi apostolii au postit când au plecat la propovăduire, şi Însuşi Mântuitorul lumii a postit 40 de zile şi 40 de nopţi în Muntele Carantania, unde I s-au dat cele trei atacuri sau ispite de către diavol.
Deci, iată, fraţilor, porunca postului este cea dintâi şi cea mai veche; pentru aceea a postit şi Moise de două ori câte 40 de zile, ca şi Ilie şi Daniil (Ieşirea 34, 28; Deuteronomul 9, 18; Daniel 9, 3).
Dar vei zice: „Nu pot, părinte, să postesc, că mâncarea-i slabă şi pic jos, şi nu mai pot, şi dac-oi posti, mor înainte de vreme!”. Cine altul ţi-a spus aceasta, decât diavolul şi necredinţa? Ce spune Marele Vasile: „Cine va posti mai mult, acela va trăi mai mult”. Postul este maica sănătăţii. Auzi ce spune în Hexaimeron (Cuv. 4) Marele Vasile: „Bucatele cele grase şi bucatele cele de multe feluri, neputând să le mistuie stomacul, multe boale au adus în lume. Iar înfrânării şi postului pururea îi urmează sănătatea”.
Du-te la doctor, să te înveţe el postul! Ai mâncat mereu carne, care-i plină de toxine, ai mâncat mâncări grase, murături, mâncări grele, ţi-ai stricat ficatul, şi stomacul, şi mintea, şi sufletul. Pentru ce? Pentru că n-ai mâncat raţional, ca un om, ci te-ai lăcomit ca un dobitoc, ba chiar mai rău ca el. Ce ţi se întâmplă acum? Păcatul te trimite la doctor. Auzi ce spune prea înţeleptul Isus Sirah: „Dumnezeu i-a dat şi doctorului ştiinţa, iar omul înţelept nu se va sminti de doctor. Dar să ştie una ca aceasta, că cel ce mânie pe Făcătorul său, va cădea în mâinile doctorului” (38, 15).
Ai auzit de ce ajungem la doctor: pentru păcatele noastre. L-am mâniat pe Dumnezeu şi ne trimite la un doctor să ne taie, să ne opereze, să ne scoată dinţii, să ne facă toate necazurile. De ce? Că am supărat pe Doctorul cel Mare din cer.
Dar nu există mai mare doctorie pentru trup ca postul. Cel mai mare doctor al trupului este postul, numai să ţinem postul cu măsură, cum spune Marele Vasile. Iar măsura înfrânării şi a postului se ia după măsura puterii trupului. Cea mai mare doctorie pentru toată omenirea este postul, căci Dumnezeu nu l-a pus degeaba. Mâncarea de post e cea mai uşoară şi cea mai sănătoasă. Dar ţie nu-ţi place mâncarea de post. Şi ştii de ce? Pentru că e stomacul îmbuibat cu alte mâncări. Dar când nu ţi-o plăcea ceva de post, fă precum cel din Pateric, care pusese de gând să postească până la ceasul al nouălea (3 după-amiază); dar atunci nu-i plăcea mâncarea. Şi a zis atunci: „Te las să mai rabzi vreo trei ceasuri”. După trecerea acestora i se părea că-i e foame, dar zise: „Mai stai trei ceasuri”. Şi seara, cele ce i se păreau mai devreme că n-au gust i se părură cozonac!
Nu mânca o zi-două, şi când vei mânca, mănâncă puţin, să nu te saturi. Vei vedea că ai să mănânci şi vreascuri. Pâinea goală şi cu apă ţi se va părea că-i cozonac. Căci pricina pentru care n-ai gust de mâncare este îmbuibarea, fiindcă zice Sfântul Nicodim Aghioritul: „Una din pedepsele lui Dumnezeu pentru cel lacom cu pântecele este că pierde gustul mâncării”. De ce n¬-are gust de mâncare? Fiindcă a încărcat stomacul peste măsură, a stricat râşniţa stomacului, s-a îmbuibat peste măsură. Cel ce posteşte ştie ce spun; lui îi pare mămăliga cu ceapă sau cu usturoi sau cu murături, când o mănâncă seara, ca un cozonac. N-aţi păţit aşa ceva? Când posteşti, e bună mâncarea; de aceea, când n-ai gust de mâncare, ia postul în ajutor şi te face doctor pentru stomacul tău, căci când vei mânca cu plăcere mâncarea cea mai uşoară, te-ai făcut sănătos. Dar cel mai mulţumit e altcineva: e sufletul.
Ce spune Sfântul Teofan Zăvorâtul? „N-ajută nici o doctorie trupului, cât îi ajută mulţumirea sufletului”. Când ţi-ai mulţumit conştiinţa şi eşti în pace cu toţi, posteşti cu plăcere şi n-ai nici o supărare. Mulţumirea sufletească te întăreşte, ca să fii sănătos şi cu o bucăţică de pâine şi apă şi în acelaşi timp să fii uşor şi la minte şi la trup. Îi vei întrece şi pe cei ce stau numai cu cârnaţi şi cu carne dinainte. Pentru că nu se întăreşte inima omului cu mâncare, ci cu harul. Ce spune Apostolul? „Bine este a se întări inimile voastre cu darul, iar nu cu mâncările” (Evrei 132, 9). Tăria cea din mâncări e pătimaşă şi plină de toată spurcăciunea, iar tăria cea din duh îi aduce omului sănătate, linişte şi fericire vremelnică şi veşnică.
Aţi auzit de proorocul Daniil şi de cei trei coconi din Vavilon, aflaţi în robie? Erau de neam împărătesc din Ierusalim, oameni gingaşi, crescuţi în palate, pe timpul regelui Ioachim. Dar au fost în robie în Vavilon şi fiindcă erau tineri şi frumoşi şi foarte înţelepţi, i-a pus la curtea împăratului Nabucodonosor mai mari peste toţi chaldeii şi filosofii de atunci, iar pe Daniil, mare sfetnic al lui Nabucodonosor. Acest Nabucodonosor era un împărat avan, pus de Dumnezeu peste multe popoare ale pământului; el stăpânea 127 de ţări şi era închinător la idoli. La masa lui erau cărnurile cele mai bune şi băuturile cele mai alese, ca la unul ce era cel mai mare împărat de pe faţa pământului (Daniel 4, 19).
Şi când i-a adus pe aceşti tineri la palat şi a poruncit împăratul să-i hrănească de la masa lui, ei au spus că nu mănâncă carne şi mai bine vor muri decât să mănânce cele jertfite la idoli. Iar mai marele famenilor le-a spus: „Iată, dacă nu veţi mânca bucate şi carne de la masa împăratului, veţi slăbi şi împăratul va înţelege pricina şi îmi va tăia capul şi mie şi vouă”. Iar ei au răspuns: „Dă celorlalţi tineri câţi are împăratul cărnuri şi băuturi de la masa lui, iar noi zece zile vom mânca fructe şi seminţe, şi apoi să ne pui faţă în faţă cu aceia, să vedem dacă ei vor fi mai frumoşi pentru că mănâncă bucate alese şi cărnuri, şi noi mai slabi pentru că ne hrănim cu seminţe şi fructe”. Şi s-a făcut aşa. Iar când i-a scos în faţa împăratului, erau mult mai frumoşi decât ceilalţi, aşa cum auziţi în fiecare zi la rugăciunea colivei: „.Care pe cei trei tineri şi pe Daniil, care se hrăneau cu seminţe, i-ai arătat mai frumoşi decât pe cei ce se hrăneau cu multe desfătări” (Daniel 1, 15).
Dar de ce erau mai frumoşi? Pentru că nu şi-au întărit inima cu carne şi băuturi, ci au întărit-o cu Duhul lui Dumnezeu, cu rugăciune şi cu curăţenia vieţii lor. Şi a zis împăratul să rămână lângă el, şi ei au rămas, şi ştiţi minunile pe care le-au făcut. Căci Daniil a fost aruncat în groapa cu lei de două ori şi a rămas nevătămat, iar cei trei coconi au stat în cuptorul cel ars de şapte ori şi nu i-a atins para focului care se revărsase afară din cuptor de 49 de coţi.
Ei stăteau în cuptorul cel de foc ca în duh de rouă şi aduceau slavă Sfintei Treimi. De ce? Pentru că postul şi rugăciunea i-au scăpat pe ei de foc, iar Daniil cu postul şi rugăciunea a astupat gurile leilor. Postul face mari minuni. A făcut în trecut şi va face în vecii vecilor. El nu ne lasă să slăbănogim când postim. Să nu credeţi că aceasta-i totul, să mâncăm bine şi să bem bine, până murim. Asta e deviza epicurienilor, a acelor filosofi care aveau pântecele drept Dumnezeu.
Dar veţi zice: „Părinte, cutare e bolnav tare, a slăbit de boală, a paralizat şi dacă-i mai dai de post, moare”. La aceasta îţi răspund: Biserica nu omoară trupurile oamenilor. Biserica e omorâtoare de patimi şi nu de trupuri. Canonul apostolic spune clar: „Dacă vreun episcop, sau preot, sau diacon, sau citeţ, sau cântăreţ, sau creştin nu posteşte Sfântul şi Marele Post, precum şi miercurea şi vinerea, de este cleric să fie caterisit, iar de este mirean să fie afurisit.”. Iar la urmă pune o clauză: „.afară de caz de boală”. Cine-i bolnav foarte tare şi e constatat de un doctor cu frică de Dumnezeu că are nevoie de supraalimentaţie, acela să mănânce de dulce şi nici un păcat nu are (vezi Pidalionul de la Neamţ, 1844).
Dar auzi ce spune Marele Vasile: „Acela care s-a uscat de vreo boală şi stă la pat şi este rănit şi-l întoarce altul şi este constatat de doctor că are nevoie de lapte, brânză sau chiar de carne, acela poate să mănânce de dulce”. Dar nu acela pe care-l doare stomacul sau n-are gust de mâncare. Acela nu-i bolnav trupeşte, ci sufleteşte. N-a postit şi boala i-a venit de prea multă mâncare. Acesta n-are nici o dezlegare de la Dumnezeu.
Aşadar, Biserica dezleagă în cazuri cu totul excepţionale, în cazuri cu totul de nevoie, când cineva s-a uscat de vreo boală şi-l întoarce altul. Acela poate să se dezlege, dar până când? Până se va întări, şi atunci iarăşi să ia postul. Nu dezleagă aşa de uşor Biserica, după cum am auzit că se întâmplă pe la ţară, că-i dă voie preotul să postească o săptămână şi-l împărtăşeşte. Apoi iar dezlegare şi iar mâncare de dulce. Aceasta nu se poate! Nici arhiereii, nici sinodul, nimenea nu poate dezlega posturile din Biserică.
Noi trebuie să ţinem cu mare sfinţenie predania celor patru posturi, a miercurii şi a vinerii, şi ferice de creştinii care ţin şi lunea. Că lunea-i pentru sănătate şi pentru îngerii păzitori.
Fraţi creştini, înainte de a termina predica aceasta, am să vă mai spun ceva. Nu vă puneţi nădejdea numai în mâncare. Căci vai de noi şi de noi: dacă nu postim de bună voie, va voi Dumnezeu să postim fără de voie, fie aici pe pământ, fie acolo în gheenă, unde bogatul cel nemilostiv îşi dorea măcar un vârf de deget înmuiat în apă! Să ne ferească Dumnezeu pe toţi de aceasta!
Să postim din dragoste şi din convingere. Căci zice Sfântul Prooroc Zaharia către poporul lui Israil: „Ascultă, Israile, va fi ţie postul al patrulea, şi al cincilea, şi al şaselea, şi al şaptelea, şi al optulea, şi al nouălea, şi al zecelea, cum ţi-au arătat proorocii din Legea Veche”. Ce înseamnă postul al patrulea şi al zecelea şi celelalte? Înseamnă lunile. Ei la fiecare zece luni aveau un anumit post, înainte de venirea Domnului. Căci mai zice: „Şi-ţi va fi ţie postul acela spre veselie şi curăţie şi mântuire, şi vei veseli pe Dumnezeu, şi va aduce peste tine sănătate şi belşug, iertare de păcate”.
Ai auzit că şi înainte de Hristos erau rânduite posturile Legii vechi de patriarhi şi prooroci? N-a fost zi, de la zidirea lumii, ca un popor să n-aibă post. Aţi auzit de niniviteni, că prin trei zile de post şi de rugăciune au scăpat de urgia Domnului, ca să nu se piardă. Şi ninivitenii erau un popor păgân, care avea împărăţia lângă Eufrat. Postul a existat şi există la toate popoarele lumii, şi la chinezi, şi la indieni, şi la toate popoarele semite. Că originea postului e foarte veche, e de la începutul lumii, şi toate popoarele au crezut că trebuie să postească. Cu atât mai mult noi, creştinii, trebuie să postim.
Dar noi, creştinii, nu postim ca fachirii sau ca yoghinii indieni, nici ca bonzii din Japonia sau ca budiştii din China. Nu postim postul acela exagerat de luni de zile. Aceia nu mănâncă până ce taie carne din ei şi nu mai curge sânge, ca să intre în Nirvana, raiul lor şi al lui Brahma. Nu, noi postim cum ne învaţă Biserica, cu măsură. Mâncăm o dată sau de două ori pe zi. La început şi dacă eşti prea slab, mănâncă şi de trei ori, dar nu strica postul şi nu mânca de dulce. Şi trebuie să ştiţi că postul creştinesc nu se mărgineşte numai la mâncare. Degeaba postiţi, dacă nu ţineţi curăţenia, cei care sunteţi însuraţi. Auzi ce spune proorocul Ioil: „Vestiţi post, vestiţi vindecare, cinstiţi post, cinstiţi vindecare; să iasă mirele din aşternutul său şi mireasa din cămara sa” (Ioil 2, 15-16). Ce va să zică aceasta? În vremea postului, bărbatul şi femeia să postească, dar să păzească şi curăţenia.
Am avut o sumă de cazuri de soţii care n-au putut, săracele, să se împărtăşească, pentru că n-au păzit curăţenia, căci soţii au fost prea lacomi în privinţa asta. Ele au postit de mâncare, dar dacă n-au păzit curăţenia, nu li s-a putut da Sfânta Împărtăşanie, că nu dau voie canoanele. Deci, să păziţi curăţenia în toate posturile. Şi apoi, vă mai trebuie un post duhovnicesc. Când postim de bucate, să postească şi limba, să nu vorbească de rău, să nu spună glume, să nu cânte cântece lumeşti, să nu săvârşească desfrâuri şi răutăţi. Să postească şi ochiul, să nu privească la fărădelegi. Să postească urechea de la cântări şi de la petreceri.
Căci spune Solomon: „Ochiul tău drepte să vadă şi urechea ta drepte să audă”. Să postească mâna, să nu iscălească zapise nedrepte, să nu lovească pe fratele, să nu fure cu ea nimic. Să postească piciorul, să nu meargă la adunări rele şi la baluri şi la fărădelegi în posturi. Să postească şi gustul, să guste numai bucate îngăduite de legea postului; să postească şi mirosul de mirosuri de friptură şi de prăjituri, ci doar miros de zarzavat să fie în bucătăria noastră; să postească, deci, toate simţirile.
Să postească omul cu toate cele cinci simţuri, dar să se păzească şi inima lui de răutate, să fie cu nerăutate. Acesta este postul duhovnicesc. Pe lângă acesta, dacă vrei ca postul să se ridice la cer, să fie însoţit de rugăciune şi de milostenie. Aţi auzit că ne cere să strângem comori în ceruri. Când posteşti, ceea ce nu mănânci în ziua aceea, dacă poţi, dă la săraci. Vine o babă şi spune: „Eu postesc, părinte, dar în ziua aceea nu dau nimic din casă, că am auzit că-i rău lucrul acesta”. Auzi ce-o învaţă dracul, că e rău să dea când posteşte! Iar Sfânta Carte spune invers: când posteşti, pâinea pe care n-o mănânci, să o dai la săraci în ziua aceea. În ziua în care posteşti, mai mult să faci milostenie. Pe ea a învăţat-o altă babă ca atunci când posteşte să nu dea ceva din casă, că-i face farmece. Auzi ce credinţă greşită şi rea!
Nu-i adevărat, ci mai cu seamă când posteşti să faci bine, şi cât nu mănânci tu, să dai la altul, să îndulceşti pe altul care-i mai sărac decât tine şi care ar vrea să mănânce şi n-are ce. E o obişnuinţă rea şi vicleană să nu dai din casă când posteşti. Cine a spus, care Evanghelie, care prooroc, care apostol, care din sfinţi a învăţat aşa? Doar vreo babă zăpăcită, pe care a învăţat-o alta, şi aşa mai departe. Asemenea tradiţii nu sunt deloc în duhul Bisericii.
Când posteşti, să faci milostenie, şi când nu posteşti, iarăşi să faci! Noi, creştinii, trebuie să ţinem posturile predate de la Biserica lui Hristos în măsura în care putem. Pentru cel prea bolnav şi slab postul se dezleagă, dar cum am zis, întâi să aibă grijă să se spovedească şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine, şi să se unească cu Hristos. Şi dacă-i prea slab cu trupul, îl dezleagă duhovnicul. Dar întâi să aibă grijă de suflet. Se poate întâmpla ca prin Sfânta Împărtăşanie sau pin Sfântul Maslu, sau prin alte rugăciuni, să se facă sănătos chiar şi fără dezlegare de la post.
Să ţineţi cu mare grijă predaniile Bisericii şi posturile, că nimenea nu are putere de la sine să le dezlege. Dacă zice cineva că dezleagă, fiecare dezleagă pe socoteala lui. Noi nu putem învăţa aceasta, că n-am învăţat de nicăieri că putem dezlega sfintele posturi aşa uşor cum cred unii.
Să postim dar şi de bucate, şi de gânduri păcătoase, să postim cu ochii, cu mâinile şi cu toate simţirile, şi să ne ajute Mântuitorul ca prin acest post trupesc şi duhovnicesc să ne apropiem mai mult de El. Amin.
Parintele Ilie Cleopa
