Cât de minunată este bucuria pe care o arată oamenii la intrarea Domnului Hristos în Ierusalim. Il primesc ca pe un biruitor. Tot oraşul, cu mic cu mare, îl întâmpină şi îl cinsteşte cu laude.
Unii îi aştern hainele pe cale, alţii iau ramuri de copaci şi-i împodobesc calea; alţii merg înainte cu stâlpări de finic, iar alţii cu ramuri de măslin; toţi îl slăvesc ca pe un împărat strigând: „Osana, Fiul lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israil." Şi pentru ca bucuria să fie şi mai mare şi mai minunată, până şi pruncii cei fără răutate, cu ramuri în mână strigă cu laude: „Osana Celui dintru înălţime!"
Dar de unde oare atâtea glasuri veselitoare, de unde atâta bucurie la popor şi atâta slavă în cinstea Mântuitorului Hristos? Ne-o spune Sfântul Evanghelist Ioan, în evanghelia de azi: „De aceea, zice, L-a întâmpinat pe El mulţimea, pentru că auzise că făcuse această minune, adică înviase pe Lazăr din morţi" (Ioan 12, 17-18).
Această mare minune a Mântuitorului Hristos şi această bucurie cu care Domnul este întâmpinat la intrarea Sa în Ierusalim este şi pentru noi, fraţi creştini, prilej potrivit să cugetăm asupra lor şi să scoatem învăţătură mântuitoare pentru sufletele noastre.
Trei învieri din morţi a săvârşit Mântuitorul între multele şi negrăitele Sale minuni. A înviat pe fiica lui Iair (Matei 9), pe fiul văduvei din Nain (Luca 7) şi pe prietenul Său Lazăr.
Toate minuni mari şi necuprinse de minte. Cu toate acestea, la nici una din celelalte minuni, poporul nu I-a făcut o aşa primire, ca la învierea lui Lazăr. Nu L-au întâmpinat cu stâlpări şi nu i-au strigat „Osana." Care să fie pricina acestei mari deosebiri? Fiindcă toate cele trei învieri din morţi sunt deopotrivă de minunate şi de dumnezeieşti. Ca să înţelegem această taină, să luăm aminte mai cu dinadinsul la cele trei minuni, nu la chipul lor cel dinafară, ci la taina înţelesului evanghelicesc.
Pentru cine citeşte cu luare aminte Sfânta Evanghelie, nu-i greu să înţeleagă că Lazăr despre care vorbeşte pe larg sfântul Evanghelist Ioan este o icoană a omului păcătos, care zace împuţit în groapa păcatului; care deşi este viu, umblă şi vorbeşte, însă cu sufletul este mort pentru că este lipsit de dumnezeiescul har, care este viaţa cea adevărată.
Dumnezeieştii Părinţi se unesc într-un gând şi zic că şi ceilalţi doi morţi înviaţi de Domnul sunt închipuiri ale păcătosului, precum am spus despre Lazăr. Dar fiecare dintre ei ne pune înainte un anumit fel de păcătos: într-un fel este cel închipuit de fiica lui Iair, într-altul cel închipuit de fiul văduvei din Nain şi în alt fel cel arătat de Lazăr.
Fiica lui Iair, care a murit în casă, închipuie pe păcătosul care păcătuieşte cu mintea şi cu aplecarea voii spre cele rele, dar încă nu a săvârşit păcatul cu lucrul, fie că nu a avut vreme potrivită, fie că nu a putut săvârşi păcatul; închipuie apoi şi pe cel căzut în cursa păcatului din neştiinţă şi nepricepere. Păcatul lui, ca să zic aşa, este ascuns în casă, nu este încă vădit în lume, nu a fost cunoscut de oameni.
Fiul văduvei din Nain, care este purtat pe năsălie afară din cetate spre cimitir, închipuie pe păcătosul care a săvârşit păcatul cu lucrul şi nu numai în ascuns, ci păcatul lui este vădit, este şunoscut în mijlocul cetăţii, la vederea tuturor, cu sminteală de obşte şi pagubă sufletească pentru alţii.
Cel de al treilea mort, adică Lazăr, este chipul omului îmbătrânit în păcat, care s-a obişnuit cu răutatea şi nu are nici o grijă de mântuirea sufletului său. Săvârşeşte păcatul fără oprelişte, nu se ruşinează de oameni, nu se teme de Dumne zeu, nu ascultă de învăţătura Bisericii, nu primeşte sfatul bun al semenilor. De aceea, acesta nu numai că este îngropat în groapa păcatului, fără glas, fără simţire, fără nădejdea mântuirii, ci şi ca Lazăr, este legat de mâini şi de picioare cu fâşiile păcatelor. Are şi giulgiu pe faţă, adică este orbit de păcat şi nu-şi cunoaşte ticăloşia în care se află; nu-şi dă seama de munca de veci, care îl aşteaptă. Are şi piatră grea deasupra lui, adică puterea obiceiului păcătos, care îi îngreuiază aşa de tare sufletul, încât nu-1 lasă să se scoale din groapa ticăloşiei. Şi precum zicea Marta despre Lazăr că pute, tot aşa şi despre acest păcătos, mai cu dinadinsul se poate spune că este împuţit, deoarece nu de patru zile, ci de săptămâni şi ani se află în groapa păcatului.
Inţelegem acum mai uşor pricina bucuriei celei mari, care s-a făcut la învierea lui Lazăr. Deşi la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă sau greu de făcut, totuşi după socoteala noastră omenească parcă ar fi mai greu de înviat un mort de patru zile îngropat şi împuţit, cum era Lazăr, decât unul pe care îl duce să-l îngroape, cum era fiul văduvei, sau încă unul care abia a murit, cum era fiica lui Iair. Din aceasta înţelegem şi mai deplin că omul care şi-a cheltuit toată viaţa în păcat şi s-a făcut slugă diavolului, cu mult mai mare greutate şi cu multă osteneală, cu mare pocăinţă şi cu oarecare deosebită milă a lui Dumnezeu se poate ridica din groapa păcatului. Şi dacă luăm aminte mai îndeaproape la cum a înviat Domnul pe cei trei morţi, vom pricepe şi mai bine acest lucru.
Iată, de pildă, la fiica lui Iair. Când a mers Domnul s-o învie, precum ne spune Sfânta Evanghelie, nu i-a zis nici un cuvânt, ci numai a apucat-o de mână şi fata s-a sculat. La al doilea mort, la fiul văduvei, zice Sfântul Evanghelist că Domnul s-a atins de coşciug şi i-a zis: „Tinere, ţie îţi zic: scoală!" şi îndată tânărul a înviat. Iar la învierea lui Lazăr lucrul este cu mult mai deosebit, precum vedem din sfânta Evanghelie de la Ioan. Mai întâi Domnul a suspinat şi S-a tulburat cu Duhul; apoi a lăcrimat şi la urmă a ridicat ochii în sus şi S-a rugat Tatălui Ceresc pentru dânsul. Abia după aceea a strigat cu glas mare şi a zis: „Lazăre, vino afară!" Şi mortul a venit.
Ce să însemneze oare toate acestea? Ce înţelegem din cele trei chipuri în care Domnul a înviat cei trei morţi: pe unul cu cuvântul, pe unul numai cu atingerea mâinii, iar pe al treilea cu lacrimi, cu rugăciune şi cu glas mare?
Dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur şi toţi Părinţii Bisericii, cu un glas tâlcuiesc astfel: Păcătosul care a greşit din neştiinţă şi din slăbiciunea firii înviază mai lesne, lasă mai uşor păcatul şi vine la pocăinţă numai prin atingerea dumnezeiescului har. Tot aşa şi cel ce a căzut de două sau de trei ori şi încă nu s-a înrădăcinat păcatul într-însul, şi acesta uşor se poate întoarce, prin învăţătura sfintei Evanghelii pe calea mântuirii. Pe când al treilea, care a îmbătrânit în păcate şi s-a obişnuit cu poftele şi deşertăciunile lumeşti, nu se poate uşor întoarce de la păcate, precum zice David: „Departe este de la păcătos mântuirea." Pentru astfel de păcătoşi trebuie un ajutor tare de la Dumnezeu cum s-a întâmplat şi cu Lazăr. Pentru întoarcerea unui astfel de păcătos ne spune însuşi Domnul, se face bucurie în cer şi pe pământ, precum S-a făcut şi la Ierusalim pentru învierea lui Lazăr.
Sfânta Biserică a rânduit în fiecare an Sfântul şi Marele Post, vreme de pocăinţă şi înnoire sufletească. Dacă trăim în păcat, toţi suntem morţi cu sufletul, chiar dacă trupeşte suntem vii. Domnul Hristos se mâhneşte şi suspină, lăcrimează pentru moartea noastră şi vine să ne învieze. Primeşte patimile cele de ocară şi moartea pe cruce ca să ne învieze din moartea păcatului. Trebuie să înviem şi noi împreună cu Dânsul la Sfânta înviere.
Iată azi, toţi purtăm în mâini stâlpări, ramuri înverzite, care sunt semnul învierii, semnul biruinţei. Oare am biruit noi păcatul din noi înşine, oare am înviat cu adevărat sufleteşte? Minunea învierii lui Lazăr ne dă un răspuns adânc la această întrebare. Mântuitorul putea să învieze simplu pe Lazăr, aşa cum se găsea el în mormânt pecetluit. Dar nu a făcut aşa, ci a poruncit mai întâi să ia piatra de pe mormânt. Pentru ce aceasta? Pentru ca să înţelegem şi noi păcătoşii că, pentru a învia sufleteşte, trebuie mai întâi să se ridice de deasupra piatra obiceiului celui rău. Altfel nu este cu putinţă a învia. Această piatră trebuie să o ridice iubitorul de argint: să dea înapoi lucrul străin, să nu facă strâmbătate, să nu fure; iar de nu, apoi nu va învia. Această piatră trebuie să o ridice şi iubitorul de desfătări: să lase poftele cele rele ale trupului, beţiile şi desfrânările. Altfel nu va învia. Această piatră trebuie să o ridice şi zavistnicul şi pizmătâreţul şi clevetitorul. Să nu clevetească pe aproapele, să nu ţie vrajbă în inimă să nu vrea răul altuia, să nu se trufească asupra altuia. Iar de nu, nici mântuire nu va afla, nici nu se va scula din groapa păcatului.
Ţinem cu toţii în mâini semnele biruinţei. Dar dacă nu ne-am curăţit prin pocăinţă şi spovedanie sinceră, nu suntem noi cei biruitori, ci diavolul. Dar încă mai este vreme de mântuire. Iată de mâine încep zilele sfintelor şi mântuitoarelor Patimi, în care Fiul lui Dumnezeu Şi-a vărsat preasfântul sânge pentru mântuirea sufletelor noastre. Deci, măcar în aceste sfinte zile să facem ceea ce nu am făcut în toată vremea Sfântului Post, fie din nepăsare, fie din înşelăciunea vrăjmaşului, fie din altă pricină.
Proorocul Iona când proorocea în Ninive pocăinţa zicea: „Incă mai aveţi trei zile!" Iată şi noi mai avem trei zile. Ne-au mai rămas aceste trei zile: Luni, Marţi şi Miercuri. Cine n-a facut-o până acum, să-şi spovedească păcatele creştineşte cu căinţă, cu frângere de inimă şi să se pregătească să se împărtăşească la Cina cea de Taină în Sfânta şi Marea Joi. Făcând astfel, vom răscumpăra vremea postului, care a trecut fără folos. Şi Domnul Hristos, venind blând şi mântuind, nu va mai avea pricină să Se întristeze şi să plângă pentru sufletele noastre. Ci vom putea să-L primim şi noi cu bucurie în Ierusalimul sufletelor noastre cu stâlpări de fapte bune şi strigând: „Osana, bine este cuvântat Cel ce vine, Hristos Dumnezeul nostru, Căruia I Se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.
Parintele Petroniu de la Prodromu
Articol preluat din cartea "Parintele Petroniu de la Prodromu", Editura Bizantina
