Cu cat ne apropiem de sfarsitul Postului, sfintele slujbe ne vorbesc tot mai vadit de Patimile cele mantuitoare ale Domnului. Aceasta saptamana ne aduce aminte de caderea lui Adam si a intregului neam omenesc si apoi de pilda samarineanului milostiv, in care se oglindeste aceasta cadere si izbavire. Cel cazut intre talhari este omul Vechiului Testament, pe care nici Preotia, nici Legea nu l-au putut tamadui.
„Cazand Adam in talharestile ganduri, i s-a furat mintea, ranindu-se la suflet si a zacut lipsit de ajutor. Nici preotul cel mai inainte de lege n-a luat seama la dansul, nici levitul cel din lege nu s-a uitat la el, fara numai Tu, Dumnezeule...“ (Duminica seara).
Cazut intre talhari este si tot omul robit de patimi prin inselaciunea diavoleasca si prin calcarea poruncilor dumnezeiesti:
„Eu, Stapane al tuturor, asemanatu-m-am celui ce a cazut intre talhari, cazand in pacatele mele si acelea m-au ranit fara de mila; dar nu ma lasa pe mine nevindecat Iisuse...“ (Luni la Utrenie).
Samarineanul cel milostiv, care a mantuit pe „cel mort“, nu este altul decat Mantuitorul Hristos, Care prin Patimile si moartea Sa a mantuit neamul omenesc si izbaveste de-a pururi pe fiecare din cei ce striga catre El.
„Fiind izgonit de patimi, eu ticalosul, am cazut in prapastie... Ci Tu, Hristoase, m-ai primit si m-ai luminat cu nepatimirea si m-ai facut impreuna sezator cu Tatal“ (Marti seara).
Intre celelalte saptamani ale postului, saptamana a V-a ocupa un loc aparte prin cele doua evenimente din cuprinsul ei: Miercurea Canonului si Sambata Acatistului.
Miercuri seara, la Utrenia zilei de Joi, se citeste intreg Canonul cel mare al Sfantului Andrei, care s-a citit la pavecernitele primelor patru zile din saptamana I-a. Impreuna cu Canonul se citeste si Viata Preacuvioasei Maria Egipteanca, scrisa de Patriarhul Sofronie al Constantinopolului.
Pricina pentru care s-au randuit acestea, precum arata Sinaxarul Triodului, este ca se apropie de sfarsit postul si pentru ca oamenii sa nu slabeasca ostenelile si luptele cele sufletesti si sa nu paraseasca vietuirea cu nevointa si smerenie. Marele Andrei, prin istoriile Canonului cel Mare, pomenind faptele cele bune ale oamenilor drepti, precum si intoarcerea celor rai, face pe oameni mai viteji si mai indrazneti ca sa stea tare impotriva vrajmasilor, iar Sf. Sofronie, prin povestirea cea desfatata si frumoasa, de asemenea ii intareste si-i indeamna spre Dumnezeu, ca sa nu cada si sa nu deznadajduiasca de sunt cazuti in pacat, ca mare este bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu fata de cei ce se intorc cu tot sufletul de la pacatele facute, precum se vede in Viata Sfintei Maria Egipteanca.
Condacul Canonului este un puternic indemn la trezvie si grija pentru raspunsul cel infricosat: „Suflete al meu, suflete al meu! Scoala, pentru ce dormi? Sfarsitul se apropie si vrei sa te tulburi! Desteapta-te dar, ca sa se milostiveasca spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindenea si toate le plineste“.
La Utrenia sambetei, se citeste in patru rastimpuri Acatistul Bunei Vestiri, in chip sarbatoresc si cu repetarea de mai multe ori a primului condac, anume alcatuit in cinstea acestei praznuiri: „Aparatoare Doamna, pentru biruinta multumiri, izbavindu-ne din nevoi, aducem tie, Nascatoare de Dumnezeu, noi robii tai. Ci ca aceea ce ai stapanire nebiruita, izbaveste-ne din toate nevoile, ca sa strigam tie: Bucura-Te Mireasa, pururea Fecioara!“.
Praznuirea aceasta s-a randuit pentru pomenirea si cinstirea biruintelor castigate de crestini cu ajutorul minunat al Maicii Domnului. Intai impotriva scitilor si persilor, a doua oara impotriva saracinilor si a treia oara impotriva agarenilor, care cu nenumarate osti, pe mare si pe uscat, asediasera Constantinopolul. Patriarhul, impreuna cu clerul si credinciosii, a facut pri-vegheri si rugaciuni neintrerupte si procesiuni cu sfintele icoane si indeosebi cu icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, care n-a intarziat sa-si arate puterea Sa nebiruita. Pentru ca ostile paganilor, mult mai numeroase decat ale crestinilor, au fost biruite de istov, iar corabiile lor inecate de furtuna, s-a randuit aceasta praznuire de „multumire pentru biruinta“ catre Ceea ce are „stapanire nebiruita si izbaveste de-a pururi din toate nevoile pe credinciosii robii Sai“. Condacul intai, „Aparatoare Doamna“, alcatuit de patriarhul Serghie cu acest prilej, ne aduce aminte de-a pururi si ne da incredere in ajutorul cel mare si grabnic al Preacuratei impotriva tuturor vrajmasilor vazuti si nevazuti.
Duminica a V-a ne pune inainte o noua pilda de inalta sfintenie, si anume pe Prea Cuvioasa Maica noastra Maria Egipteanca. Daca Sfantul Ioan Scararul, din duminica trecuta, este icoana vietii calugaresti si a oamenilor care merg spre mantuire cu hotarare, fara abatere sau intoarcere de la calea cea buna, ca omul care cunoaste bine tinta calatoriei, Sfanta Maria Egipteanca este icoana celor care se abat sau ratacesc de la calea mantuirii, a celor care calatoresc cu poticniri si caderi, dar nu mai putin, si acestora le sta in putinta sa se ridice la cea mai inalta sfintenie, precum ne-o dovedeste minunata viata a Cuvioasei Maria Egipteanca.
Precum ne-o arata si numele, patria Cuvioasei Maria a fost Egiptul, si anume, orasul cel mare al Alexandriei, iar Cuvioasa a trait in primele veacuri crestine, intre anii 340-420. Dupa cum ea singura povesteste, tineretea si-a petrecut-o in cele mai urate fapte de stricaciune si desfranare. Odata, vazand niste corabii plecand spre Ierusalim, pentru praznicul Inaltarii Sfintei Cruci, a plecat si ea cu un grup de tineri, nu pentru a se inchina, ci pentru ca avea prilej sa-si implineasca si mai mult nesaturata pofta a desfranarii. Ajunsa la Ierusalim, dupa o calatorie plina de pacate, a voit si ea sa intre cu lumea ce se grabea la inchinarea Sfintei Cruci, dar n-a putut intra mai departe de pridvorul bisericii, oricat s-a silit, pentru ca o oprea o putere nevazuta. Abia atunci s-a trezit in ea simtamantul vinovatiei si al pacatoseniei in care se gasea.
Vazand aproape icoana Maicii Domnului, inalta o rugaciune plina de cainta si zdrobire sufleteasca, si, simtindu-si inima putin alinata, incearca din nou sa intre in biserica si acum nu o mai opreste nici o putere. Se inchina cu mare umilinta la Sfanta Cruce a Domnului si la iesire din nou inalta o rugaciune fierbinte catre Maica Domnului si aude un glas care o indeamna sa treaca Iordanul, in pustie. Dupa un scurt popas in Biserica Sf. Ioan Botezatorul de la Iordan, unde se invredniceste de impartasirea cu Sfintele Taine, trece in pustie, hotarata sa inceapa o viata noua.
Intr-adevar, viata pe care o duce de aici inainte pana la sfarsitul vietii este mai presus de puterile omenesti. Patruzeci si sapte de ani a trait in pustie cu doua paini si jumatate, pe care le luase din Ierusalim la plecare, chinuita de foame, de sete, arsa de soarele zilei si inghetata de frigul noptii, hartuita necontenit de duhurile necurate. In cele din urma, din dumnezeiasca randuiala, se intalneste cu Cuviosul Zosima, care ii va aduce Sfanta Impartasanie inainte de moarte si care va povesti viata Cuvioasei, asa cum a aflat-o din gura ei. Dupa cei patruzeci si sapte de ani de nevointa in pustie, Cuvioasa Maria se aseamana mai mult cu ingerii decat cu oamenii: cand se roaga, pluteste in vazduh, merge pe apa ca pe uscat, cunoaste gandurile altora si vede cele de departe si cele viitoare ca si cum ar fi de fata.
Prin doua lucruri ne uimeste Cuvioasa la inceputul schimbarii vietii ei: hotararea neclintita de a incepe o viata noua si ruperea desavarsita cu pacatul. Pacatul este robie, mantuirea - eliberare. Nu exista mantuire in tara pacatului. Poporul evreu, ca sa ajunga in pamantul fagaduintei a trebuit sa iasa mai intai din robia Egiptului; fiul risipitor numai intors la casa parinteasca a fost pus in drepturile cele dintai. Cuvioasa Maria nu in Egipt, locul pacatului, ci departe, in pustia Iordanului, s-a eliberat de pacat si s-a sfintit. Deci pentru a incepe o viata noua, cu Hristos, trebuie sa o curmam desavarsit cu pacatul. Nu putem pune inceput bun daca nu uram pacatul din adancul sufletului. Fericitul Augustin, care in tinerete dusese si el o viata pacatoasa, se ruga cu mare cainta: „Doamne, ajuta-mi sa Te iubesc, asa cum mai inainte am iubit pacatul“. Aceasta este prima invatatura din viata Cuviosei Maria, pe care se cade sa nu o uitam. Daca vrem sa reusim ceva cu rugaciunea, cu postul si cu celelalte nevointe crestinesti, trebuie sa iesim din Egipt si sa mergem in Ierusalim, sa luam Crucea, sa trecem Iordanul si sa ne salasluim in pustie. Sa ne ocupam adica de pacat, sa ne salasluim in pamantul nepacatuirii, cu hotararea nestramutata de a face voia lui Dumnezeu.
Daca aceasta hotarare nu este usor de luat, apoi adevarata greutate abia acum incepe: cei patruzeci si sapte de ani de pustie, izbavirea de tirania patimilor care ne chinuieste chiar si dupa ce ne-am lepadat de ea. Sf. Maria se afla in pustie, in foame si sete, nu vedea si nu auzea pe nimeni, si totusi, saptesprezece ani a fost chinuita ca de foc de gandurile cele pacatoase, de aducerile aminte curvesti, de cantecele si de betiile in care traise. De unde intelegem, dupa cum am vazut si la fiul cel desfranat, ca pacatul este cel mai mare vrajmas al sufletului nostru. E unealta diavolului, diavolul insusi, care cu fatarnicie si viclesug, cu minciuna si cu rautate, isi ascunde dusmania impotriva omului pana ce il prinde in latul obisnuintei cu pacatul. Abia atunci isi arata toata ura de moarte impotriva noastra, nu ne cruta, ne chinuieste si nu vrea sa plece decat cu sufletul nostru in muncile iadului. De aceea, toti Parintii ne indeamna necontenit sa fugim de muscatura viperei, de prima experienta a pacatului, de curiozitatea de a gusta din otrava cu care ne momeste cel viclean. Cine fuge de pacat va scapa de razboiul cel cumplit care urmeaza si de care nu este sigur ca va scapa cu zile. Cine poate avea vointa si hotararea Mariei Egipteanca?
Intr-adevar, cand ne gandim la viata ei, la luptele si la rabdarea ei, ne cuprinde spaima si cutremurul. Calea ei ni se pare ca intrece orice putere omeneasca. Asa este, dar nu este alta. Otrava pacatului nu se poate taia cu apa de flori, trebuie leacuri puternice; nu cu jumatati de masura, ci cu lupta pe viata si pe moarte. Parintii Patericului au o vorba: „Da vointa si ia putere“ si alta: „Da sange si ia duh“. Esti neputincios, dar Mantuitorul a venit pentru cei slabi si pentru cei bolnavi. „Voiesti sa fii sanatos?“ ne intreaba El. Trebuie sa vrei din toata inima, da vointa si iei putere. Iei putere sa rabzi necazurile, sa te impotrivesti vrajmasului, sa nu cazi in lupta, ca fara osteneala nu este mantuire; trebuie sa dai sange ca sa iei duh. Darul intareste puterile slabanogite de pacat, vindeca ranile sufletesti, dar ceea ce am stricat prin voia noastra, singuri trebuie sa indreptam prin spovedanie curata, prin cainta sincera si prin fapte bune, prin post si rugaciune.
Daca ne-a placut mincinoasa dulceata a pacatului, se cade sa gustam si amaraciunea cea dulce a leacului. Asa cum bolnavul rabda operatie, taiere, leacuri amare, stiind ca acestea ii aduc mult dorita sanatate, asa cum rabdam ostenelile postului in nadejdea ca degraba se apropie Pastile cele luminoase si vesele, tot asa sa rabdam si patimirile cele curatitoare de pacat si mantuitoare, care ne invrednicesc de bucurie neintrerupta si de Pastele cel vesnic, de stralucirea, mangaierea si odihna celor ce s-au ostenit in necazuri si in toate felurile de chinuri.
Pomenirile saptamanii au stransa legatura cu ele si un adanc inteles duhovnicesc.
Asa cum altadata Constantinopolul, cetatea cea imparateasca, era asediata de neamurile barbare, ca sa o jefuiasca, tot asa si in viata aceasta pamanteasca, si mai ales in vremea nevointelor duhovnicesi, cetatea cea imparateasca a sufletului este asediata de agarenii si saracinii cei nevazuti, ca sa o jefuiasca de bogatia virtutii si sa o arunce in moartea pacatului. Avem insa, Aparatoare tare si nebiruita, pe Preacurata Maica a lui Dumnezeu, Care de-a pururi ne izbaveste din toate nevoile.
Si chiar daca se intampla vreodata, cand coboram de la Ierusalim la Ierihon - cand adica neglijam virtutea si ne irosim in grijile cele lumesti sa cadem intre talharii cei nevazuti si sa ne lase „mai mult morti“ -, avem nadejde in milostivirea cea fara de margini a Celui ce, nu din Samaria, ci din Nascatoarea de Dumnezeu, a venit pentru mantuirea noastra. Pilda Prea Cuvioasei Maria Egipteanca ne intareste si ne da nadejde. Si ea cazuse si fusese jefuita de talharii draci, dar s-a izbavit cu puterea Crucii si cu ajutorul Maicii Domnului, cea Grabnica si Puternica Ajutatoare.
„Toate saltarile trupului infranandu-ti cu ostenelile sihastresti, ti-ai aratat viteaza intelepciunea sufletului tau, ca poftind sa vezi Crucea Domnului, te-ai rastignit singura pe tine lumii, tu cea vrednica de cantare...“
„Ceea ce mai inainte erai plina de tot felul de intinari, te-ai aratat aleasa lui Hristos, prin pocainta urmand vietii ingeresti si cu arma Crucii calci in picioare pe demoni. Pentru aceasta te-ai aratat mireasa a Imparatiei cerului, Marie prealaudata“ (Condacul).
Parintele Petroniu Tanase
