Suntem în pragul Sfântului și Marelui Post. Duminica izgonirii lui Adam din Rai, ultimul popas înaintea duhovniceștii ofensive, ne pune la începutul vieții noastre păcătoase pe pământ. Suntem izgoniți din Raiul desfătării din pricina neascultării, a mândriei și a neînfrânării. Viața cu sudoare, cu chinuire, cu necazuri și lacrimi se încheie cu întoarcerea în pământul din care am fost luați, cu moartea, plata păcatului.
Starea lui Adam cel izgonit, care este și starea noastră, se oglindește în cântările pline de umilință ale Duminicii. „Șezut-a Adam în preajma Raiului, și de goliciunea sa plângând, se tânguia: Vai mie, celui ce m-am supus înșelăciunii celei viclene, și am fost furat de ea și de mărire m-am depărtat. Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăție și lăsat în sărăcie. Ci, o raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceața ta...” (Vecernie). „Adam cu plângere a strigat: Vai mie, că șarpele și femeia de la dumnezeiasca îndrăzneală m-au izgonit și din desfătarea raiului mâncarea din pom m-a înstrăinat. Vai mie, cel ce eram odinioară împărat tuturor făpturilor lui Dumnezeu celor pământești, acum rob m-am făcut dintr-o sfătuire fără de lege. Și cel ce eram oarecând cu slava nemuririi îmbrăcat, cu piele de omorâciune, ca un muritor, jalnic sunt îmbrăcat. Vai mie, ce plângere voi lua într-ajutor! Ci tu, Iubitorule de oameni, Cel ce din pământ m-ai făcut, îmbrăcându-Te cu milostivirea, din robia vrăjmașului scoate-mă și mă mântuiește!”.
De aceea, nevoințele, întristarea și plângerea postului sunt și o întristare și tânguire pentru Raiul pierdut și pe care cu multe suferințe se cade să-l redobândim (F. Ap. 14, 22).
Evanghelia duminicii, de la Sfânta Liturghie, ne aduce aminte, iarăși, de cele două mari fapte: smerenia și dragostea, care sunt temeiul a toată fapta bună.
Postul, împreună cu rugăciunea și toate nevoințele legate de dânsul, poate fi zădărnicit de vrăjmașul dacă nu suntem cu luare aminte. De aceea, ne învață Mântuitorul: „Când postiți, nu fiți triști, ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc... tu însă, când postești, unge capul și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești” (Matei 6, 16-18). Să nu uităm lecția din pilda vameșului și fariseului când postim. Să lucrăm cu dragoste nevoințele postului, dar să le acoperim și să le păzim cu smerenie. Vestejirea firească a trupului să o împodobim cu veselia inimii și a feței, gândindu-ne la folosul cel mare pe care-l aduce postul. Ungerea capului și spălarea feței nu trebuie luate în literă, ci cu un înțeles duhovnicesc. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că fața este icoana întregii noastre vieți, iar capul este simbolul minții. Deci, a spăla fața înseamnă a ne curăți viața de toată întinăciunea păcatului, iar a unge capul înseamnă a face mintea să strălucească de cunoștința dumnezeiască (Filocalia, vol. II, p. 232).
Grijile lumești, de obicei, răpesc omului toată vremea, iar pentru grija de suflet nu-i mai rămâne nici un răgaz. Dar grijile trebuie proporționate cu însemnătatea lucrului respectiv. De aceea ne îndeamnă iarăși Mântuitorul: „Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură. Ci adunați-vă comori în cer... căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (Matei 6, 19-21). Averile pământești, față de comoara mai scumpă decât toată lumea a sufletului, nu merită atenția care li se dă. Nu ne putem lipsi de grijile legate de trup, dar grijirii de suflet i se cuvine întâietatea, deci vremea postului, vreme de osteneli de suflet mântuitoare, nu trebuie zădărnicită cu grijirea de multe a celor pământești.
În chip deosebit, Sfânta Evanghelie ne atrage atenția asupra altei laturi a dragostei de aproapele, asupra milosteniei sufletești și anume asupra iertării aproapelui, care este o mare faptă bună și bine plăcută lui Dumnezeu. Așa de mult ține Mântuitorul la iertarea aproapelui, încât fără de ea nici El nu ne iartă păcatele noastre. „De veți ierta oamenilor greșalele lor, ierta-va și vouă Tatăl Ceresc; iar de nu veți ierta oamenilor greșalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșalele voastre” (Matei 6, 14-15). Deși tot păcatul este împotriva lui Dumnezeu și numai de la El putem dobândi iertarea, totuși de păcatul față de aproapele, Dumnezeu nu ne iartă fără aprobarea acestuia. De aceea, când cerem iertare cuiva pe care l-am supărat cu ceva, el răspunde: „Dumnezeu să te ierte!”, adică: iată, eu te-am iertat, de acum poate și Dumnezeu să te ierte. Și numai așa ne iartă. Fiindcă pentru înnoirea noastră sufletească în primul rând avem nevoie de iertarea păcatelor de la Dumnezeu, ostenelile postului urmăresc și acest lucru. Dumnezeu, în marea Lui iubire de oameni, ne cere și El ceva în schimbul iertării de care avem nevoie: „Voiești să-ți iert păcatele cele multe? Ți le iert cu o condiție: să ierți și tu greșalele aproapelui tău”. Iar noi în rugăciunea domnească din fiecare zi, ne angajăm față de Dumnezeu să facem acest lucru: „Iartă-ne Doamne, greșalele noastre, că și noi iertăm greșiților noștri”. Fără de această iertare, nu ne iartă nici Dumnezeu pe noi.
Nu numai că nu ne iartă, dar nici faptele cele bune nu ni le primește. Ne-o spune limpede tot Mântuitorul Hristos:
„De-ți vei aduce darul tău la Altar și acolo-ți vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă acolo darul și mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău și apoi venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24).
Ostenelile pentru virtute, postul și toate celelalte, deși sunt trebuitoare pentru mântuire, totuși Dumnezeu le primește nu numai ca un lucru datorat, ci și ca pe o faptă bună, ca pe un dar. De aceea Sfinții Părinți mai numesc postul și zeciuială, o zeciuială de fapte bune pe care o dăm lui Dumnezeu pentru întreaga curgere a anului. Darul însă, pentru a putea fi primit trebuie să îndeplinească condiția evanghelică a darului, să fim împăcați cu aproapele nostru. De aici vine așa de frumoasa rân-duială a iertării obștești, care se face în această duminică dina-intea postului, care se numește și „Duminica iertării”. La sfârșitul vecerniei, toți părinții și frații, precum și creștinii de față își cer iertare unii altora: „Iartă-mă frate!”, „Dumnezeu să te ierte!”. Tot așa fac și creștinii, se iartă cu cei din casă, cu vecinii și cu cei care nu au vreo pricină. Ștergem astfel toată răutatea cea de la inimă și putem aduce în pace și cu bună nădejde lui Dumnezeu darul ostenelilor postului.
Iertarea aproapelui însă, mai are un dar. Fiindcă viața noastră este un nesfârșit șir de greșeli, pocăința și virtuțile noastre sunt nedesăvârșite pentru a putea cu ele dobândi iertarea deplină. Dumnezeu, în marea Sa milostivire, pentru mântuirea noastră, ne-a pus la îndemână calea cea mai lesnicioasă: iertarea fratelui. Pilda fratelui lenevos din Pateric este mult mai grăitoare în această privință.
Aproape de un bătrân, trăia un frate cam trândav în nevoință. Venindu-i vremea să moară, stăteau lângă dânsul mai mulți frați. Bătrânul, vrând să-i folosească, văzând pe acela că se duce din trup vesel și cu bucurie, i-a zis: „Frate, noi toți știm că nu prea ai fost osârdnic la nevoințe, și de unde cu așa osârdie te duci?” Și i-a răspuns fratele: „Crede, părinte, adevărul grăiești, însă de când m-am făcut monah, nu știu să fi judecat sau să fi ținut pomenire de rău asupra cuiva, ci de s-a întâmplat vreo prigonire cu cineva, întru acel ceas m-am împăcat cu el. Deci voi să zic lui Dumnezeu: Stăpâne, Tu ai zis: «Nu judecați și nu veți fi judecați»; și: «iertați și vi se va ierta vouă». Deci i-a zis lui bătrânul: „Pace ție, fiule, că fără osteneală te-ai mântuit!” (p. 380).
Iată de câte daruri este pricinuitoare iertarea aproapelui:
- ne aduce de la Dumnezeu iertarea păcatelor,
- ne face bine primite faptele cele bune,
- ne agonisește cu lesnire mântuirea.
Și pe bună dreptate, pentru că iertarea aduce pace între oameni, înlătură vrajba, pentru care lucru a trebuit să Se întrupeze Însuși Fiul lui Dumnezeu.
Cu acestea, suntem gata pentru ostenelile sfântului post. Vremea îndelungată de pregătire ne-a pus la îndemână toate cele trebuitoare pentru această călătorie a bunătăților. Astfel:
- suntem îmbrăcați cu mantia smereniei,
- avem toiagul nădejdii celei bune,
- cu ochii țintă la ceasul judecății,
- cu cugetul la moarte,
- întăriți de pilda marilor luptători ai duhului,
- cu nădejdea la frumusețea răsplătirii,
- iertați și împăcați cu aproapele.
„Sosit-a vremea, începutul luptelor celor duhovnicești, biruința cea împotriva dracilor, înfrânarea cea într-armată, podoaba îngerilor, îndrăzneala cea către Dumnezeu...”.
„Călătoria virtuților s-a deschis. Cei ce voiți să vă nevoiți intrați, încingându-vă cu nevoința cea bună a postului; că cei ce se luptă după lege, după dreptate se încununează. Și luând toată într-armarea crucii, să ne luptăm împotriva vrăjmașului, ca un zid nestricat ținând credința, ca o platoșă rugăciunea și ca un coif milostenia. În loc de sabie, postul care taie toată răutatea cea de la inimă...”.
„Strălucit-a darul Tău, Doamne, strălucit-a luminarea sufletelor noastre. Iată vreme bine primită, iată vremea pocăinței. Să lepădăm dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Ca trecând noianul cel mare al postului, să ajungem la Învierea cea de-a treia zi a Domnului și Mântuitoru-lui nostru Iisus Hristos, Cel ce mântuiește sufletele noastre”.
Părintele Petroniu Tănase
