„În urmă cu mai mulți ani, povestea actorul Dan Puric, mă duceam în America și avionul s-a oprit pentru o escală la Timișoara. Iar de acolo s-a urcat în Boeingul modern un sat întreg de babe, îmbrăcate în negru, ca într-un film de Cacoyanis, cu basmalele pe cap, cu papornițe, de parcă mergeau cu rata.
În sinea mea, am gândit stânjenit că așa se strică imaginea României în lume. Pe vremea aceea credeam că imaginea e importantă, nu România.”
Un zbor ce pune în lumină credința omului de la sat
„După ce am traversat Atlanticul și ne apropiam de destinație, cu o oră înainte, își aduce aminte actorul, ni s-a dat să completăm niște formulare, destul de agresive, care te anchetau în toate dimensiunile tale de călător. Am avut sentimentul că tot avionul dădea teză la o materie ciudată, pentru care nimeni nu era prea pregătit.”
În starea aceasta de examen, Dan Puric s-a pomenit cu vreo cinci băbuțe lângă el, care i-au spus cinstit: „Scrie-ne și nouă, maică, aici, că noi nu știm nimic!” Și astfel, eu le întrebam din chestionar și ele îmi răspundeau din inimă: „Când te-ai născut, mamă?”. „1918”. „Câți copii ai?”. „11”. „Și-așa mi-am dat seama că stăteam de vorbă cu România Mare…”.
“La Dumnezeu nu este nevoie să insiști”
A început să se clatine avionul. Aripile tremurau serios și la toți ne-a fost frică, inclusiv mie, ăsta care țineam atât de mult la imaginea României în lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat și ele speriate spre partea dinspre cabina aeronavei.
Babele, în schimb, stăteau lângă mine și se sprijineau de partea de sus, unde erau puse hainele și bagajele de mână, ca și cum ar fi mers cu ultima troacă de autobuz.”
Actorul i-a zis uneia dintre ele: „Maică, stai jos, că a început furtuna. E pericol să ne prăbușim. Nu ți-e frică?”. „Lasă, mamă, răspunse băbuța, mi-am făcut o cruce, la Dumnezeu nu e nevoie să insiști. Ajunge.”
Un puric față cu două mii de ani de creștinism
„În siguranța ei stăteau două mii de ani de creștinism. Iar eu, pe lângă băbuță, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a României în lume, iar ea era icoana neamului dintotdeauna. Băbuța m-a reîncreștinat într-o fracțiune de secundă și, astfel, am văzut din nou omul satului românesc de odinioară și mai ales credința lui neclintită.” (sursa: Ziarul Lumina).
